Michelangelo - 104

Acel ce timpul din nimic creat-a, 
nu înainte de-a ne da vieţi nouă, 
i-a dat - dar mai întâi i-a frânt în două – 
un soare-aprins şi luna-nvecinata.

Lăsă norocul, iară sorţii roata, 
a pus hazardul în plămada-mi nouă 
şi m-a dat nopţii! Ca doi stropi de rouă 
ne-asemănăm! Aşa mi-a fost lăsata...

Şi mă imit, ca noaptea fără stele 
ce-i neagră pe cât e mai crescătoare: 
m-afund în rău şi plâng şi beznei seamăn.

Dar mă mângâi, căci dat e nopţii mele 
să fie luminată de-acel soare 
ce tu îl ai, prin soartă, frate geamăn.

Traducere de C. D. Zeletin