Michelangelo - 259

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei 
speranţa, nu în van fiind râvnirea, 
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea, 
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei, 
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea, 
când Tu ţii sufletul divin, ce firea 
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul 
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură 
necoborând cu trupul, schimbătorul, 
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

Traducere de C. D. Zeletin

Texte culese din Michelangelo, „Poezii”, Editura Minerva, Bucureşti, 1986,
Colecţia Biblioteca pentru toţi