Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

A S Puskin

(1799 - 1837)

Eu te-am iubit...
Șalul negru
Captivul
Careta vieții
Catre ***
Către Ceaadaev*
Dădacei
Pumnalul
Seară de iarnă
Amintire


         

Eu te-am iubit...

Eu te-am iubit și poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici neliniște și nici tristețe
Ea nu îți va mai da, așa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Așa adînc, așa gingaș cum te-am iubit.

1829

La inceputul paginii

         

Șalul negru

Mă uit la șalul negru ca un ieșit din minți,
Și-i sufletul meu veșted răzbit de suferinți.

Pe cînd fusesem tînăr și-ncrezător, trufaș,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaș.

Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.

Stam între oaspeți veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la ușă, șoptindu-mi, un străin:

-„Petreci între prieteni și nu știi nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nșală chiar acum”.

L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Și l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.

Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Și-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simțeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceața, eram sleit de tot.

Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în brațe, un armean.

n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap și-ntins,
Privind năuc  la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.

Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîșnea...
s-a prăpădit grecoaica și dragostea cu ea.

Smulgîndu-i șalul negru din scumpul cap ucis, 
Mi-am șters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porți,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morți.

De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viață nu-i.

Cu sufletul meu veșted răzbit de suferinți
Mă uit la șalul negru ca un ieșit din minți.

1820

La inceputul paginii

         

Captivul

În temnița umeda zac zăvorît.
Un șoim, în robie de mic, amărît, 
Tovarăș al meu, ciugulește-un hartan
De carne, bătînd din aripi lîngă geam.

Se-opreste, și capul spre geam întorcînd
El parcă ghicește ascunsul meu gînd.
Din ochi mă îndeamnă țipînd, ca și cum
mi-ar spune: „E vremea să mergem la drum!

Și tu ca și mine vrei liber să zbori.
Să mergem spre munții cu piscuri în nori,
Spre marea albastră, pe unde mereu
Cutreieră slobod doar vîntul... și eu!”

1822

La inceputul paginii

         

Careta vieții

Deși purtînd o grea povară,
Careta luneca ușor.
Brav vizitiu, cu barba rară,
Ne poartă timpul parcă-n zbor.

Trîntiți în pernele caretii,
Preabucuroși de-orice-ntîmplări,
Strigam: -„Hai mîna-n...!”
Sătui de somn și desfătări.

Dar scade rîvna la amiază.
Ne-a zdruncinat acest proclet.
Costișe, rîpi ne bagă-n groază.
Strigăm: -„Nebune, mai încet!”

Careta-n zbor întins ne poartă.
Spre seară ne-am obișnuit.
Ajungem moțăind la poartă-
Iar timpu-aleargă nesfîrșit.

1823

La inceputul paginii

         

Catre ***

Mi-aduc aminte clipa:
Nainte-mi tu te-ai arătat,
Vedenie ce pare-n pripa,
Al frumuseții duh curat.

Oriunde, trudnic, pus-am pasul
În al vieții vălmășag,
Eu auzeam sunîndu-ți glasul,
Vedeam în vis chipul tău drag.

Trecut-au anii. În furtună
S-a risipit visul senin,
Uitat-am glasul tău cum sună, 
Uitat-am chipul tău divin.

În trist surghiun, în grea uitare,
Priveam la zilele-mi ce mor,
Lipsit de crezuri, de-nchinare,
De viață, lacrimi și amor.

Ci-n suflet raze se-nfiripă:
Și iarăși nu te-ai arătat,
Vedenie ce trece-n pripă,
Al frumuseții duh curat,

Și inima-mi în piept tresare,
Și, beată, freamătă de dor,
Și de credință, de-ncîntare,
De viață, lacrimi și amor.

1825

La inceputul paginii

         

Către Ceaadaev*

Cu glorie, nădejdi, iubire,
Ne-ai răsfățat, tu, amăgire, 
Puțină vreme, în trecut;
Petrecerile tinereții
Ca cețurile dimineții
Și ca un vis au dispărut.
Ci-n noi dorința arde încă,
Sub cei mai crunți stăpînitori
Stăm ascultînd nerăbdători
A patriei chemare-adîncă. 
Al libertății ceas slăvit
Cu-ncredre nezdruncinată
Îl așteptam, cum un iubit
O întîlnire minunată.
Cît libertatea o visam, 
Și-onoarea-n inimi ne trăiește, 
Prieteni, țării să-nchinăm
Speranța care-n suflet crește!
Tovarășe, să crezi! Cîndva
Va răsări măreața stea
A fericirii mult dorită.
Din somn Rusia s-o trezi!
Pe tirania năruită 
Al nostru nume scris va fi!

1818

* Este adresată unuia dintre cei mai apropiați prieteni al 
lui Puskin, P. I. Ceaadaev, care se bucura de o mare 
popularitate.

La inceputul paginii

         

Dădacei

Prietenă cu tîmple sure,
Tovarășă de vreme rea!
Cu brazii singură-n pădure
Aștepți de mult sosirea mea.
La geamul odăiței tale
De veghe stai, mîhnită ești.
Andrelele tot mai agale
Cu mîini zbîrcite le-nvîrtești.
Privești spre poarta cea uitată,
Pe drumul unde nu-s drumeți,
Și tot mai mult te lași furată
De presimțiri și de tristeți...

1826

La inceputul paginii

         

Pumnalul

Hefaistos te-a făurit
Să fii în mîna răzbunării
Străjer al libertății, pumnal nebiruit,
Judecător năprasnic al hulei și-al ocării.

Speranțe și blesteme tu-nfăptuești pe unde
Nu-i trăsnetul lui Zeus și doarme-a legii spadă.
Tu poți și-n umbra tronului pătrunde,
Și chiar pe sub veșminte de pradă.

Ca fulgerul trimis de zei, ca focul
Infernului tăișul tău lucește,
Și cînd la el tiranul se gîndește,
De spaimă, la ospăț nu-și află locul.

Dar dreapta-ți lovitură îl va ajunge-oriunde,
În cort, în templu, pe uscat, pe mare;
Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde
Păzit de lacăte și de răzoare.

Vuiește Rubiconul și Cezar zvîrle sorții;
Se prăbușește Roma și cade legea ei.
Dar Brutus se ridică, scut viu al libertății;
Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morții
Lîngă statuia mîndra-a lui Pompei.

Răscoala se întinde cu vuietele-i hade;
Și peste trupul crunt decapitat
Al libertății, trece-nsîngerat
Disprețuitul și hursuzul gade.

Apostolul ruinei lui Ares, obosit, 
I-arată jertfe pline de obidă;
Trimis de cer tu însă ai sosit
O dată cu fecioara Eumenida.

O, Sand, sărmane tînăr, fiindc-ai apărat
Dreptatea, te-au tîrît la moarte;
Virtutea sfîntă, însă, trăiește mai departe
În trupul tău executat.

Și în Germania duhul tău plutește
Amenințînd pe-asupritor
Și pe mormîntu-ți fără inscripție lucește
Pumnalul tău răzbunător.

1821

La inceputul paginii

         

Seară de iarnă

Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Și zăpada răscolește,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scîncește.

Izba veche o străbate
Zgîlțîind-o din păreți,
Sau la geamul nostru bate
Ca un rătăcit drumeț.

Trista e și mititică,
Vai de ea, cocioba noastră.
De ce stai tu, mătușică,
Ghemuită la fereastră?
Te cuprinse oboseala
De atîta viscolit,
Sau cumva de sfîrîeala
Fusului ai ațipit?

Tu ce ții tovărășie
Tinereții mele-amare,
Hai să bem, și voioșie
Să culegem din pahare!
Cîntă-mi cîntecul în care
Pițigoiu-i călător,
Cîntă-mi cîntecul cu soare
Și cu fata la izvor!

Vîntu-n bezdna zburdă, zboară,
Și zăpada răscolește,
Scoate urlete de fiară,
Ori ca un copil scîncește.
Tu ce ții tovărășie
Tinereții mele-amare,
Hai să bem, și voioșie
Să culegem din pahare!

1825

La inceputul paginii

         

Amintire

Cînd zarva zilei se preface-n șoapte,
       Și-n piețele, de liniște-acum pline,
Și-așterne umbra străvezia noapte,
       Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea și chinul,
       Și ceasurile picură-n tăcere:
În nemișcarea nopții simt veninul
       Mustrărilor arzînd pîn’la durere.
În cugetul meu trist, noiam de vise,
       Sfîșietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
       Rostogolindu-și gheamul nesfîrșit.
Și recitindu-mi viața mea în silă
       Blestem și mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
       Răsar prin pînza lacrimilor iar.

1828

La inceputul paginii