Irving Layton - Acum că am îmbătrânit

Acum că am îmbătrânit
Când văd un om că râde
Mă-ntreb: Cine
A fost dus de nas? Pe cine-a păcălit?

Şi când nu se poate stăpâni
Ci îi curg lacrimile pe obraz
Şi se tot bate
Pe coapse,
Încep să mă neliniştesc şi-ntreb:
Câţi? Un oraş întreg?

Iar când văd
O femeie care zâmbeşte, arătându-şi
Dinţii bine îngrijiţi
Îmi spun: plictiseală
Şi pasiune – şi observ
Dobitocia care i se adună
Pe chip.

Presupun că-ntr-o bună zi
Soarele se va întuneca
Şi fiinţele acestea
Cu ingenioasele lor invenţii
Pentru parfumarea şi-ndoparea trupurilor
Au să moară.

Până una alta, ele se-nmulţesc.
Şi celălalt eveniment
E la o depărtare de mai bine de-un miliard de ani.

Traducere de Ion Caraion