E o vâlceà în care doinește-un pârâiaș,
Smulgând, ca un bezmetic, din iarbă și sulfină,
Fășii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaș,
Stă soarele. Mustește vâlceaua de lumină.
Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă doarme, cu ceafa năpădită
De frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta împâclită.
Cu tălpile în iriși, el doarme, surâzând
La fel cum ar surâde un prunc bolnav, plăpând.
Mi-l leagănă, Natură, căci are frigu-n oase!
Nu-l tulbură mireasma. Cu măinile pe piept,
Sărmanul doarme-n soare. Iar sub plămânul drept
Se cască două găuri roșcate și hidoase.
1870
În românește de Petre Solomon
|
