Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Alexandru Philippide

(1900 - 1979)

Berceuse
Privești cum zboară norii
Peste câte mii de ani
Căutătorul
Răzvrătire
O, câte lucruri
În nemiloasa devenire
Vox in deserto
Din munți înalți
Vis și căutare


         

Berceuse

Pe crengi, aceleași cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Și soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!

Știi pe de rost și crengi, și vânt, și ciori.
Și-un clopot iarăși a-nceput să sune.
Nu-i bine, seara, să-1 asculți ce spune.
Așa răsună-n fiecare seară,
Și vântul frânge sunetul - de-ți pare
Că-i o ghitară
Cu arii singuratice și rare.

Ți-e sufletul - cum se frământ-un vânt. 
Te-alungi pe tine singur c-un cuvânt. 
Te cauți mult - și nu te mai ajungi.

Și-ți cade-n suflet umbra vremii lungi. 

Dormi...

Fie-ți viața veșnică poveste, 
Cu începutul veșnic nenceput; 
Să nu mai știi ce-a fost, nici ce mai este; 
Să curgă-ntr-una basmul neștiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!

Pe crengi, aceleași cuiburi vechi de ciori, 
Pe care, seara, le frământă vântul! 
Și soarele! s-a dus de-atâtea ori, 
Ca astăzi, să încunjure pământul!...

Nu-i bine să privești de multe ori 
Amurgul aiurit de vânt și ciori.

Din volumul „Aur sterp”, Din toamna primăverilor de ieri, 1922
La inceputul paginii

         

Privești cum zboară norii

Privești cum zboară ca niște continente 
Desprinse dintr-o veche planetă istovită. 
E-o vreme pentru visuri potrivită. 
Cu seri adânci și vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut, 
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire, 
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum, 
Cu sufletul deșert și mintea arsă, 
Când însuși cerul este-o hartă ștearsă 
Pe care nu mai poți citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare: 
Să te desprinzi din tine și să zbori 
Asemeni continentelor de nori 
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Și-ntr-un tărâm de neștiut azur, 
În care nici o amintire nu vibrează, 
S-ajungi în calea ta văzduhul pur: 
Miraculoasă, veșnică amiază...

O, gând anarhic și amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939
La inceputul paginii

         

Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura 
Va scoate iarăși din neant 
Alcătuirea de celule 
În care sufletu-mi visează 
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc și nu mă vei cunoaște.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naște,
Și limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci și doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiții vremii,
Și îngropat în el pe veșnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuși către tine
O neclintită năzuință
Și scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credință
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi și oameni,
În limba fără țară a visului rostite.

Să știu că-ntr-adevăr vei exista, 
O, n-aș mai fi atunci atât de singur
- Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
- Dragostea mea cu care stau alături
Așa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeași oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea...
Dar pentru ce să te mai caut oare, 
Vis fără chip al învierii mele, 
Prin neștiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume, 
Duh care n-ai nici patrie, nici nume, 
Și poate nevăzuta ta aripă 
Mi-atinge sufletu-n această clipă...

Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademenește biata omenire.

Dorința noastră de neîntrupare 
Ne chinuiește în zadar. 
Să ne mândrim că fiecare 
Din noi e-un unic exemplar, 
Fără putință de reeditare!

Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939
La inceputul paginii

         

Căutătorul

Ai socotit că soarele mai arde 
Abia vreo cincisprezece miliarde 
De ani... Numai atât? De azi pe mâne? 
Și-atunci, cu veșnicia cum rămâne?

Nu asta te oprește să cugeți mai departe! 
Doar știi că timpul n-are moarte.
Un calcul scurt, de două sau trei linii 
Și-ai întrecut viteza banală a luminii. 
Ca-n mii și mii de repezi răsfrângeri de oglinzi 
Ți-e mintea străbătută de căutări rebele. 
Ai spune că și mâna în sus când o întinzi
Ți se lungește brațul pân-la stele.

Ai dat cu tifla ticăloasei sorți, 
De-amenințarea ei nu-ți pasă, 
Și-n timp ce spargi absurde porți
Nici o sfială nu te mai apasă.

Și când din lungi peregrinări 
Te-ntorci pe căi de raze și de unde 
În lumea dinăuntru, a inimii profunde, 
Tot mai găsești acolo întrebări.

Din volumul „Monolog în Babilon”, 1967
La inceputul paginii

         

Răzvrătire

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.

De la lichenii palizi ai cercului polar 
Pân-la giganții arbori ai zonei tropicale, 
Ciuperci sau flori, mlădițe sau trunchiuri colosale 
Pornesc să-nfrunfe omul, uzurpator flecar 
Al mutei lor domnii primordiale.

Păsările călătoare
Au dus din continent în continent
Vestea cea mare;
Și-acum, în orice vrej, în orice floare
E demonul revoltei, subtil și violent.

Eucalipți și cedri cu brațe uriașe
Și boababi bubonici cu trupul numai noduri

Se năpustesc năpraznici spre marile orașe 
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.

Din ecuatorialele coclauri
Lianele cu brațe de hidre și balauri
Se furișează și se-ntind,
Își iau avântul
Și-ntr-o rețea de funii vii cuprind
Pământul.

Și arborii fără nume, giganți cu brațe-căngi, 
Ies fioroși din junglă cu uraganu-n coarne 
Purtând, drept coliere, șerpi boa și, drept goarne, 
Maimuțe urlătoare împleticite-n crengi.

Un pâlc de mari sequoia pornește la asalt,
Și înghițind distanțe de ceasuri într-un salt
Vijelios ajunge drept la țel:	
Și iat-un zgârie-nouri de sticlă și oțel 
Se prăbușește alb, inert, înalt, 
Titan tembel.

Din taiga purced oștiri de pini,
Fac pași de șapte poște săltând din rădăcini
Ca niște strâmbe picioroange
Și sunt atât de deși încât întorc din cale
Largile fluvii ecuatoriale
Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.

Din crengi ca din ascunse catapulte
Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele
Și cad peste pământ atât de multe
Încât astupă mările subt ele.

În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolțește, 
În fiecare frunză un ochi ascuns palpită; 
Și în pământ tuberculi și bulbi scobesc hoțește 
O boștiură perfidă ce-i gata să te-nghită.

O forță-năbușită de mii și mii de ani, 
Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, își ia vânt 
Cu zbucium de cutremur și clocot de vulcani; 
Și era vegetală rencepe pe pământ...

...Ca să dureze pân-atunci când, poate, 
În viitoare vremuri depărtate, 
Metalele din beznă și pietrele scuipate, 
Surori cu-acelea care ard în stele, 
Din noaptea nemișcării se vor trezi și ele.

Din volumul „Monolog în Babilon”, 1967
La inceputul paginii

         

O, câte lucruri

O, câte lucruri au rămas nespuse,
Vechi juvaeruri risipite-n drum!
De unde să le mai adun acum,
În drum pierdute, pe vecie duse?

M-așteaptă poate altele în cale
Dar viața merge repede la vale,
Și vremea tot mai iute se prăvale. 
În evu-n care-antice manuscripte 
S-adăposteau prin chinovii și cripte. 
Monafii scribi tot așteptând să vie 
De prin meleaguri arăbești hârtie, 
Rădeau vechi pergamente cu-o custură 
Și copiau pe ele din Scriptură; 
Nu scrijălau adânc, să nu le strice, 
Și-așa, sub psalmi, trăiau gânduri antice.

Mi-i sufletul ca unul din aceste 
Ciudate manuscripte palimpseste; 
Șterg scrisul proaspăt și deodată iese 
Alt scris, cu slove ciunte, ne-nțelese.

O, dac-aș izbuti să le descurc, 
La vechile izvoare să mă urc, 
Poate-aș găsi-n adâncul lor pitite 
Acele lucruri ce n-au fost rostite!

Din volumul „Monolog în Babilon”, 1967
La inceputul paginii

         

În nemiloasa devenire

Trăim o bună parte din viață printre morți.

Citim în cărți poeme de-o mie  de ani spuse
Și muzici ascultăm, demult compuse,
Și-n vis vorbim cu vechi prieteni morți;
E-o lume, de neant înconjurată,
Care prin moarte-și capătă durată
Și ființează-n noi prin neființă.
- Și ne-nșelăm cu strania credință
Că ispășim cu mari păreri de rău
Greșelile de-odinioară,
Care pe alții i-au făcut să-i doară,
Când nu gândeam ce-i bine și ce-i rău
Și când cu nepăsare și-n neștire
Trăim în nemiloasa devenire.
Dar nimeni n-ar putea să mai învie.
Ce-a fost stricat, jignit pe veșnicie.

Și doar numai părerea de rău mereu e vie.

1978

Din volumul „Vis și căutare”, 1979
La inceputul paginii

         

Vox in deserto

Noi, existăm, nu viețuim. Dar oare
Nu este cel mai prețios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvățăm să viețuim încet?
Secretul totuși îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la țintirim.
Mașina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viață s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea își află un răspuns,
Dacă cumva își află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăștie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără țel și fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare și-un ultim, crud regret
Că n-a știut să viețuiască-ncet?

1978

Din volumul „Vis și căutare”, 1979
La inceputul paginii

         

Din munți înalți

- după Friedrich Nietzche –

Amiază-a vieții! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de așteptări și de pândiri!
Mi-aștept pritenii, și zi și noapte.
Veniți, prieteni! Visurile-s coapte,
Și ceasul cel de față e plin de împliniri.

În cinstea-vă ghețarii se-mpodobesc cu flori. 
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare 
Și se adună-n creștet de ceruri vânt și nori 
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.

Ospățul meu v-așteaptă pe vârfuri, printre stânci. 
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine, 
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci. 
Și nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine 
Să guste din ospățul întins pe vârf de stânci.

Dar iată-vă, prieteni atât de așteptați.
De ce în ochii voștri văd spaimă și mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce știați?
Pas, vorbă, chip - schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-1 căutați?
Și cel ce sunt acuma vă miră și vă doare?

Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuși luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus și-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă și gealat?

Mi-am împletit eu viața cu tot ce-i aprig vânt? 
Am poposit alături de albii urși polari? 
M-am dezvățat de Dumnezeu și oameni, 
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt? 
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe ghețari?

O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde 
De dragoste vi-s ochii dar și de groază plini. 
Plecați! Fără mânie. Aici - sunteți străini; 
Doar căprioarele și vânătorii 
Cutează-aceste locuri să colinde.

Prieteni vechi, luați drumul înapoi! 
- O, inimă, ești plină de amintiri amare, 
Dar aprigă-i nădejdea ta și tare:

Deschide-te și-așteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i lași! Și lasă și-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma 
Ești si mai tânără ca înainte!

Aceștia nu mai sunt prieteni, sunt
- Cum să-i numesc! - doar stafii de prieteni.
Îmi bat și-acuma noaptea în inimă și-n geam
Și mă privesc și-mi spun: Doar noi eram!
- Veșted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!

O, dor al tinereții, rău înțeles mereu!   
Din tot ce-odinioară am râvnit
Și-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.

Amiază-a vieții! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de așteptări și de pândiri!
Mi-aștept prietenii, și zi și noapte:
Prieteni noi! Fiți gata! Mi-s visurile coapte,
Și ceasul cel de față e plin de împliniri.

1930

Din volumul „Vis și căutare”, 1979
La inceputul paginii

         

Vis și căutare

- Nu ești sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân'la ele, 
Chiar cu închipuirea cea mai plină 
De cosmos și de cosmo-fantezii?
- Acolo-i țelul marii poezii.
- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu știi.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Și părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid, 
Lăsând închipuirea să măsoare 
Iluzia-n continuă mișcare 
A țelurilor drumurilor lungi, 
La care să visezi, să nu ajungi... 
Și poate-aici s-ar întâmpla să fie 
Și mult râvnita mare poezie 
Ispititoare –
Căci totul este vis și căutare.

1978

Din volumul „Vis și căutare”, 1979
La inceputul paginii