Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Alice Călugăru

(1886 - 1957)

În grădină
Poveste
Pe drum
Ploaia
Cântec străin
Cântec de ploaie
Șerpii


         

În grădină

Văzduhu-i plin de ciripiri;
De sus, o ploaie de lumină
Îneacă-n raze, în grădină,
Însângerații trandafiri.

Și prin miros pătrunzător
Și-amețitor de iasomie,
Un vânt de vară-ncet adie,
D-alintă florile ușor.

Am rupt o galbenă lalea,
Pierdută-n valuri de sulfină,
Și-am ridicat-o la lumină...
Frumos trec razele prin ea!

Întreagă-n aur o cuprind
Și dă printr-însa să străbată,
De pare toată-nflăcărată
Și parcă foile-i se-aprind.

Acolo râd în taină blând,
Și cată parcă să se-ascunză
Crăițe două sub o frunză:
Cu drag le-am sărutat pe rând.

Și-un fluture din zbor l-am prins,
Ce rătăcise prin grădină,
Pierdut în marea de lumină
Și alb de parcă era nins...

Strângându-mi florile la piept,
Pe toate, toate din grădină...
Mă-mbăt de flori și de lumină
Și-aș vrea să nu mă mai deștept...

La inceputul paginii

         

Poveste

Valea-i potop de viață
Și cerul de lumini,
Vântu-i un zbor de fluturi
Ce bate prin grădini.

Izvoarele se-aruncă
Frângând în val sclipiri,
Din crâng se-nalță-n ceruri
Un cor de ciripiri.

Doar codru-n părăsire
De mult rămas-a mut:
Din el un brad și-o plută
În lume s-au pierdut;

Bradul, catart pe valuri,
Și pluta verde-o barcă –
S-au dus, s-au dus departe, 
Să nu se mai întoarcă.

La inceputul paginii

         

Pe drum

Ah, nu mai știu pe care țărm, ca moartă,
Sunt azvârlită iar! În care parte
A lumii valul zilelor mă poartă!
Dar simt că pretutindeni sunt departe.

Atât de tristă-n suflet se ridică
Beția zborului mereu-nainte,
Că nu mă uit în urmă, căci mi-e frică
De suferinț-aducerii aminte...

Când mă deștept în noapte câteodată,
Din visu-mi trist, mă-ntreb în care țară
Am adormit - și cât de-ndepărtată,
Plecând spre ziuă, voi lăsa-o iară?

Mă-ntreb, ce mări s-aud vuind în noapte,
Pe ce oraș cad ropote de ploaie,
Ce fluviu-nalță către geamu-mi șoapte
Ca-n suflet întristarea-mi s-o îndoaie?

Și-ncerc atunci ca să-mi aduc aminte
Ce zări vor răsări spre dimineață,
Când soarele-n lumina sa fierbinte
Încet le va desfășura din ceață.

Acolo... e un lac ca apa verde
Cărunt de paseri albe și de spumă,
Și mai departe-un munte șters se pierde,
Ce-n zori se va învineți sub brumă...

Ori poate, între țărmuri nevăzute,
Cu veșnic rennoita ei coloare,
Cu bărci rătăcitoare și pierdute,
Se legănă, cu cântu-i lung, o mare.

În veci, deasupra zorilor schimbate,
Perdeaua sorții mele cea fugară
Se-nlătură pe cer ca să-mi arăte
Alt țărm, altă cetate, altă țară...

Ca sa mă-nvețe iarăși sfâșierea
Plecării mele veșnic mai departe,
Ne mai înfățișându-mi nicăierea
Pe-acei de care viața mă desparte!

Vo ice-ați voit ca soarta să mă-ndrume
Spre voi, o ! cum aș vrea să nu m-alunge!
Dar cum să vă urmez în larga lume
Când însămi eu nu mă mai pot ajunge ?

Aș vrea să dau viața mea întreagă,
Și inima-mi în care patimi luptă !
De inima-mi de câte ori se leagă,
De-atâtea ori de-un nou exil e ruptă !

Ș-atuncea resemnarea nu mă lasă
Ca să fiu smulsă și rătăcitoare
Purtată-n veci cu lenea dureroasă
A ramurei de iederă pe mare…

La inceputul paginii

         

Ploaia

Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase :
Avea o haină cenușie și foșnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.

Și de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Și le scotea, pe fiecare, și le zvârlea pe lac, pe toate.

Lângă răzoare, prin grădină, trecea foșnind de-atâtea ori !
Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătând orașul, sub mâna–i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.

Și-n oate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.

La inceputul paginii

         

Cântec străin

Nu veniți când umbra crește
Înspre zarea ce se pierde,
Când amurgul veștejește
Cerul stânjeniu și verde.

Ca să n-alungați sfioase
Umbre de odinioară,
Din trecutul meu rămase,
Suferinți ce mă-mpresoară…

Căci pe ceruri când ies stele,
L-al meu suflet ce mă doare,
Amintiri vin ca gazele
Ce beau seara la izvoare…

La inceputul paginii

         

Cântec de ploaie

Suspină cântul trist al surei ploi,
Ș-același glas au miile-i de strune,
Aștepți zadarnic ca să se-mpreune,
La cântu-i, mlădieri de glasuri noi.

În veci același cânt din coarde moi
Care se frâng pe geamul cel subțire,
Același tors, în veci, din mii de fire
Pe fusurile arborilor grei…

 Și stropii mulți ai nesfârșitei ploi
Spun tainic geamurilor sclipitoare :
„O, voi ce străluciți ca apa ! Oare
De ce nu picurați mărunt ca noi ?”

Și-n veci fără răspuns e cântul frânt
Ce parcă-o să suspine-ntotdeauna !
Și iar aștepți când se mlădie struna
Un cântec nou… Și-i tot același cânt.

La inceputul paginii

         

Șerpii

Sub falnica desfășurare de crengi a umedei păduri,
Mă culc în ierburi legănate, și-n palme tâmplele-mi se razmă;
Și nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireazmă,
Ci lin încep să șuier cântul ce cheamă șerpii lungi și suri.

Să vie-alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,
Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura sub jar,
Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,
În care turburi ochi veghează subt străveziile pleoape.

Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,
Ce-o să-i adune de departe și-amăgitor o să-i dezmierde.
Și ei se vor târâ spre mine pe mușchiul înflorit și verde,
Ieșind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.

Și iată că de pretutindeni aud un foșnet de tufișuri;
Erau încolăciți pe ramuri, ca lanțul iederei vicleni;
Își plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;
Dormeau cu apele pădurii, ascunși sub grelele pietrișuri.

Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul său fior,
Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, -
Și-nvinși de jalea prelungită a fluieratului cromatic,
Își măsurară-n ritmu-mi straniu, încet, alunecare lor.

Veniți, o, șerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,
Prin ierburi lungi - ca lănci - prin pietre, al vostru chip de vis!
Veniți, voi, ce vă-ncovoiați, ca lanțuri, de-acum sunteți înlănțuiți
De necurmatele cadențe ce torc nemaicântatu-mi cântec.

Veniți misterioși și falnici, voi, fermecați de-un glas străin!
De-acuma zvârcolirea voastră numai la ritmul meu se schimbă
Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,
Ce ca o floare otrăvită înalță-amarul ei venin.

Eram prin ierburi lungi culcată și v-așteptam cu ochi de pândă
Ș-acum voi mi-ați adus întreaga putere-a tainicei păduri,
Și viclenia-i mi-ați predat-o cu-nșelătoare cotituri;
Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.

Mă reazăm de-un copac, ș-acolo aștept tot neamul vostru-nvins,
Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,
Să-nalț, încolăcind pe brațu-mi, sălbateca mea pradă
Și-n cingători însuflețite să las să-mi fie brâu-ncins.

Făr’ de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,
Ea, ce mă-nlănțuia cu aspra-i mireasmă și cu teama-i grea,
De-acum împărăția-i toată de teamă și fior e-a mea,
Și-nveninata-i vrășmășie e cucerita mea podoabă.

Poezii culese din Antologia poeziei simboliste românești, Editura pentru Literatură, 1968
La inceputul paginii