Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Andrei Mureșanu

(1813 - 1863)

Simpatie la Viena
Un rămas bun de la Brașov
O privire peste lume
Un răsunet
Omul frumos
Către martirii români din 1848-1849
Mintea
Eremitul din Carpați
Cele două căpățâni goale


         

Simpatie la Viena

Spune-mi, mamă, ce să fie, 
Ce mă trage-așa cumplit, 
Cât abea aștept să vie, 
Ceasul care e menit, 
Ca să-mi treacă pe-nainte 
În pas bine regulat 
Cavalerul cel cuminte 
De ostași încunjurat.

Ah, mamă, sunt vulnerată 
D-o săgeată care-n veac 
Va sta-n inimă vibrată,
Și s-o vindec nu am leac. 
Mă usc, mamă, pe picioare, 
De mă culc, de stau sau șed, 
Nicăiri n-aflu răcoare
Ceas bun, sau minut nu văd.

Ce te prinde dar mirare, 
Măiculiță, când mă vezi, 
Că mă scol de la mâncare 
Numai ca să mă așez 
Vizavi cu-a lui ședere 
Ochii mei în ochii lui, 
Să-l descriu după plăcere, 
Când altă scăpare nu-i.

De mă duc la promenadă, 
Ochii-mi zboară-n sus și-n jos, 
La surori fac semn să șadă, 
Și-ntorcându-mă dau dos,
Fac pasuri înduplecate
Cu scop ca să-l întâlnesc,
De-aș merge chiar și-n cetate 
P-acela care-l doresc.

Bate ora, una, două, 
Bate, c-încă n-a sosit;
Bate două peste nouă 
Aud marșul, a venit! 
Să gătim în ceea casă, 
Azi e marți, azi vine el 
Pune-ți lucrul tău pe masă,
Azi vine cel tinerel.

1839
La inceputul paginii

         

Un rămas bun de la Brașov

Sus la deal, ori jos la vale, 
În deșert privesc oftând, 
Cătră bine nu văd cale, 
Simț că soarta are-n gând 
Să m-arunce-n munți cu gheață, 
Ah, amara mea vieață!

Soare, lună, cerești stele, 
Pre voi vă chem mărturii, 
Spuneți greșalele mele,
Șters să fiu dintre cei vii 
D-am făcut vreo strâmbătate 
La dușman, amic sau frate!

Voi, plăntuțe tinerele,
Mielușei nevinovați,
Ce-ați fost sub grijile mele,
Spuneți, v-am dat să gusțati 
Vrun venin din mugur verde, 
Iarbă-de-fier, ce vă pierde?

Rămâi, țară sănătoasă,
În al tău leagăn firesc,
Nu-n deșert, că ești muntoasă, 
Încât ție nu-ți sosesc
Caldele soarelui raze,
Ce prin munți pustii s-așează.

Rămâneți, baști învechite, 
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite, 
Doamne, mult mai cugetam 
Că asemenea ursită
Va fi mie rânduită!

Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam, 
Ca în nescari vii icoane, 
Tot ținutul revedeam! 
Oar'lăsa-m-a cruda soarte
Să te mai calc pân' la moarte?

Oltule, vale frumoasă!
Mult voi fi ție dator,
De mi-[i] trece cătră casă, 
Ma, trecând, să nu m-omori! 
Că dușmanii vor fi-n stare
Să nu-mi dea loc de-ngropare!

1840
La inceputul paginii

         

O privire peste lume

Deșert e tot ce vede semețul ochi supt soare 
Și nu e fericire deplină pre pământ; 
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare 
Din oara când se naște și până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte: 
“Mă duc cu bucurie, c-am fost și-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte 
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Și iată că el singur a scris cu-amărăciune, 
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic supt cer statornic, ci tot deșărtăciune, 
Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

Un tată se silește s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri, 
Când fiu-i se răsfață văzând că are sume 
Ce pot să corespundă la oarbele-i simțiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulțămească	
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuțească
Simțirea conștiinței ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine, 
Zburând în armonie mai multe zeci de mii, 
Adună dimineața, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate, 
Iar inima-i vicleană gonește mijiociri
Să guste-n răsfățare-și ce altor nu-s iertate, 
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte, 
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte, 
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deșert e dar ce vede semețul ochi sub soare, 
Și nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare 
Din oara când se naște și până la mormânt!

1845
La inceputul paginii

         

Un răsunet

Deșteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfători în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte și cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
”Vieață-n libertate ori moarte!” strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi, pătrunși la suflet de sânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-și azi mână d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel pe pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin întrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte! căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost' pământ!

1848
La inceputul paginii

         

Omul frumos

Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină, 
Și simțul ce ca șerpe spre rele îl înclină, 
Supus, loial și drept;
Vârtutea-atunci măreață răsare ca ș-o floare, 
De brumă neatinsă la rumena-i coloare 
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea strălucește
Întocma ca ș-un soare pe sferă când pășește
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se ferește,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărțește 
Și iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată 
Cu floarea conștiinței de crime nepătată, 
Sincer, nefățărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte, 
Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte, 
Și iată-l neclintit!

Arunce-l în deșerturi lipsite d-orice floare, 
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare, 
Ci șerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ș-azilul de scăpare, 
Întocma ca și cedrul, cu umbra sa cea mare, 
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate, 
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate, 
Cu scop d-a-l subjuga;
Și-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume, 
Dușmana lui lucrare, îi cruță negrul nume, 
Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăție,
Când oamenii să șteargă și umbra de sclavie,
Fiind creștini curați;
Și-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptățire și pacea-adevărată,
Ca între fii și frați!

1849
La inceputul paginii

         

Către martirii români din 1848-1849

Dormiți în pace, umbre, martirii românimei, 
Ce-ați îngrășat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunți cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-ați rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne unește 
În patria cea sfântă, egală pentru toți,  
Acolo nedreptatea și ura nu răzbește,
Nu cumperi cu vieața pământul de trei coți.

Voi v-ati plinit chemarea și sânta datorință, 
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-ați luptat! 
Păstrând viitorimei modelul de credință, 
Ce Patria ni-l cere ș-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie, 
Iar dulcea suvenire în inimi de roman! 
Mihalțul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie, 
Că nu e laș românul, nu fuge de dușman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ș-alți o sută 
Vor sta pururea față cu orișice eroi,
Și până când națiunea română-i prevăzută 
Cu stâlpi așa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniți-vă cu Mircea, voi umbre glorioase, 
Al cărui nume-însuflă respect și la păgân, 
Precum a lui bravure și fapte generoase 
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniți-vă cu Ștefan, principele cel mare 
Ce-l recunoaște întreaga Europa de erou, 
Supt care românimea scăpată d-apăsare, 
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul și cu Ioan Corvinul, 
Genii românimei d-a căror rari numiri 
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul, 
Și astăzi se înfioară a turcilor oștiri!

Nu plângeți mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte 
Onoarea, existința, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a șters tirana soarte, 
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeți frații, căci ei vă liberară 
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetițe, să nu dea adăpost.

Copile rușinoase, voi plângeti cu durere 
Pre-amanții, cari în lupte cu glorii au căzut! 
Dar nu știți, că-a lor inimi juraseră-n tăcere, 
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiți, dormiți în pace, voinici feciori de munte, 
Subțiri și-nalți ca bradul, cu brațe de eroi, 
Dedați din tinerețe a merge tot în frunte,
A nu ști de pericul, de moarte și nevoi!

Iar voi, plăntuțe crude, ce-acum pășiți în lume, 
Păstrați cu reverință acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor frați nume, 
Ce sângele-și vărsară în câmpul glorios!

1850
La inceputul paginii

         

Mintea

Te măresc ființă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare, 
Pentru tot ce dreapta-ți sântă a făcut, 
De la om și feară, până l-acea floare, 
Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi strălucește, 
Ca și un luceafăr, în al nopții nuor, 
Și-n vuietul lumii blând mă însoțește, 
De când văd lumina, și până când mor!

Ea-mi conduce pașii, să mă pot feri 
De leu și de tigru, care varsă sânge, 
De foc și de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să știu resfrânge 
Cursele dușmane, verunde vor fi.

Ea departă ceața de la ochiul meu, 
Ca să nu amestec credința deșartă
Cu credința dreaptă, într-un Dumnezeu 
Care o propuse simplu fără ceartă 
Ca la frați din fire, însuși fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc 
Soarelui și lunei, stelelor pompoase, 
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morții glorioase 
A plântat în lume spirit creștinesc.

În deșert se-ncearcă ai nopții argați 
Să revarsă umbră în loc de lumină, 
Ură-n loc de pace între fii și frați
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricați.

Te măresc ființă fără de finit 
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conștiință, 
Carea greu mă mustră de-am păcătuit, 
Și mă desfătează cu bunăvoință,
De-am făcut dreptate celui asuprit!
La inceputul paginii

         

Eremitul din Carpați

Pe munți, de unde neaua cu greu se dezlipește, 
Întocma ca și mușchiul de vechiul său copaci, 
Pe unde om cu suflet atunci numai pășește 
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie, 
Sub fagi cărunți de zile, ce nu știu de săcuri; 
Pe unde primăvara cu multă maiestrie 
Așează-ale lor cuiburi ulii, șoimi și vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuța mea pătrată, 
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc. 
Cu-aceste scule simple se află mobilată 
Căsuța mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinți și mame ce intră-n monăstiri, 
Ducând vieață aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simțiri.

Nici cred că e deșeartă a omului silință
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit, - 
Străbate apa-n piatră și stric-a ei ființă, 
De ce nu chiar și omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut, 
Însuflă până astăzi curagi și bărbăție 
Și-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuțul mic de zile se-mpiedecă și cade, 
Se vaietă și plânge, se trage-ncetișor;
S-apucă cu iuțeală de verice palisade,
Să-și afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie 
A rumpe jugul aspru și mult apăsător; 
Prin aste însă cheamă asupră-și o mânie 
A celor ce le-apasă, și-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceață ș-apăsare, 
De sâlă și sclăvie e un triumf părut; 
Căci spiritul culturei străbate de mirare 
Și viitoru-nvață cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-și sacrul sânge 
În cauza cea morală și plină d-adevăr, 
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge, 
Și care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate, 
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăți și sate 
Prin casă și-n afară la-ntregul nost' popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale 
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd și-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să știe fiecine 
Pe cel ce s-amăgește prin jucării pruncești 
De-și vinde fii și mamă în urmă și pre sine; 
Pre cei ce varsă ura în inime frățești.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ștergând din cartea vieței p-acest prea blând popor 
Atunci în astă lume neavând vro mulțămire, 
Aci p-o stâncă rece doresc ca să și mor!

1854
La inceputul paginii

         

Cele două căpățâni goale

La săparea unei groape, 
Un cap mort desființat, 
Văzând lângă sine-aproape
Alt cap gol alăturat,
“Cine e, care-ndrăznește,
Îi strigă c-un glas de domn, 
De mine de se lipește, 
Turburându-mă din somn?”

“Eu, zice-acea căpățână, 
Am fost numai matelot; 
Pâne neagră și puțină,
Apă, din bălți, a fost tot 
Cu ce-am trăit în vieață;
Desculț, trențos, urgisit,
Dusei cărarea-mi cu greață;
Acum moartea, ce-am dorit 
M-așeză în libertate,
Care-n lume n-am aflat,
Scuturând jugu-mi din spate,
Ce atâta l-am purtat.”

“Om de rând dă-te-ntr-o parte!
Strigă capu-nfumurat,
Tu ești prost, tu nu știi carte, 
Genu-ți apus, blăstămat!
Alt soi sunt eu, nu ca tine: 
Sunt boier, cu prinți rudit, 
Iată-aici pe piept la mine 
Orduri, stele, sunt mărit!
Eu mă plimb tot în calește,
Aur, scule, am prisos,
Vinu-mi în buți mucezește,
Ah, să-ți spui, n-ai vreun folos!”

“Eu sunt! Am! Ce nebunie!
Am fost, avui, vrei să zici,
O-ntoarse cel din sclavie;
Căci nimic nu văd aici,
Nu văd orduri, nice stele,
Mărturii rangului tău,
Aur, vin și calești grele
Au rămas la locul său;
Ce-ai avut în stăpânire
Ai lăsat pe lume tot,
Să-ți ajute-aici, nu pot;
Acolo-a fost osebire,
Aici avem o mărire,
Capul de prinț domnitor
E ca și cel de păstor,
Dat la viermi prin putrezire.”

Pe boier și pe țăran,
Pe păgân și pe creștin,
Pe amic și pe dușman,
Moartea-i cuprinde-ntr-un sân.

1843

Poezii culese din Andrei Mureșanu, „Poezii. Articole”, 
Editura Minerva, București, 1988
La inceputul paginii