Virgil Maxim - Ardere-de-tot

            lui Valeriu Gafencu

… aici, răsare-n mine o chilie
în care s-a sfinţit un pustnic blând…
zidea virtuţi cereşti în trup plăpând 
şi-n ochi purta smerita-bucurie...

            De priveghere lungă – albă floare –
            se rezema cu fruntea de pervaz
            şi luna-i săruta sfinţit obraz
            când i-asculta cuvântul ca o boare:

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
cu tine, visul, peste unda moartă…
un ceas de vreme urcă-mă şuviţă, 
în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”

            De funia nădejdii viu s-agaţă 
            şi-n rugăciune treptă-naltă suie,
            amiezile simţirilor descuie
            şi îngerilor, iată-l… faţă-n faţă!...

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…,
cu neaua-Înţelepciunii-apoi l-au nins,
purificându-i duhul, înadins,
să fie-asemeni lor, chip şi măsură!...

            Un înger... a făcut un semn în cer!...
            El vede Faţa-lumii Nevăzute... 
            cuvintele aude... nenăscute,
            cu inima topeşte vămi de ger!...

De câte ori pământul, fără splină, 
se duce, taur negru, rostogol,
de câte ori îl săgetează-n gol
harapi cornuţi, mereu în nehodină?!...

            Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
            şi ultim semn pământu-n alfabet...
            Altarul-Viu al Marelui-Profet
            primeşte jertfa, Ardere-de-tot!...

În Rugăciunea-focului, adoarme...
Târziu, lumina candelii se stinge...
un înger furişându-se-n chilie
deasupra frunţii, nimb subţire-i ninge!...
Vrăşmaşii gem la pragul lui, pe coarne!...

Movilă-i stă nisipul lângă uşă...
A tot crescut rugina pe zăvor, 
uleiul a-nflorit într-un ulcior,
dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă...

            Pe-o laviţă, alături, rânduite
            mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov
            scrisese el sfinţitul lui hrisov
            în patru rânduri, vorbe aurite:

             „Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
             C-având puţină treabă, azi, cu Domnul,
             m-a biruit, în rugăciune, somnul
             şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog...” 

Dar necrezând că-i mort cu-adevărat 
cu mâna l-am atins peste veşminte...
Se risipi cenuşa lui fierbinte
şi, sărutând-o… am plâns îngândurat...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”
realizată de Constantin Aurel Dragodan şi publicată de Mihai Rădulescu