Arthur Rimbaud

În seri de vară-albastre, voi merge pe poteci
Printre ţepoase grâne, strivind otava verde,
Şi tipărindu-mi paşii în firele ei reci,
Îmi voi lăsa-n vânt părul – uşor să mi-l dezmierde.

Voi merge în tăcere, şi fără nici un gând,
Dar îmi va creşte-n suflet iubirea nesfârşită;
Ca un nomad umbla-voi, departe, străbătând
Prea fericit, Natura, ca lângă o iubită.

1870

În româneşte de Petre Solomon

I

La ani şaptesprezece, nu eşti defel serios.
Laşi naibii, într-o seară, şi ţapi şi limonadă:
Ieşind din cabaretul cu lustre, zgomotos,
Te duci sub teii-n floare ce cresc pe promenadă.

În iunie, spre seară, e-atât de-nmiresmat
Văzduhul, că-nchizi ochii adesea, de plăcere.
Oraşul nu-i departe, iar vântul – încărcat
Cu zgomote – miroase a viţă şi a bere.

II

Te uită, o fâşie de-azur, cât un arnici,
S-a agăţat de-o creangă: o stea răutăcioasă
O-mpinge şi, cuprinsă de-un dulce tremurici,
Pe boltă se topeşte, subţire şi lăptoasă.

Şaptesp'ce ani! O noapte de iunie! Pierdut, 
Laşi să te-mbete seva – e parcă o şampanie.
Baţi câmpii; ţi se zbate pe buze un sărut –
Îl simţi cum se frământă mereu, ca o gânganie.

III

Cu inima năucă, prin cărţi robinsonezi
Când, în lumina pală-a unui fanar, răsare
O fată drăgălaşă, - dar lângă ea mai vezi
Şi-al tatălui ei guler, - o umbră-ngrozitoare.

Te crede fata foarte copilăros; bătând
Din pantofiori, deodată se-ntoarce către tine
Cu o mişcare vie, sprinţară lunecând.
- Pe buze-ţi mor, atuncea, duioase cavatine.

Eşti, până-n luna august, îndrăgostit lulea!
Îi scrii sonete: râde de ele, deopotrivă.
Amicii toţi, te lasă: prea eşti neghiob. Dar Ea
Se-ndură, într-o seară, să-ţi scrie o misivă.

În seara ceea intri în birtul zgomotos
Şi ceri un ţap de bere, sau poate-o limonadă...
La ani şaptesprezece, nu eşti de fel serios,
Când ştii că sunt atâţia tei verzi pe promenadă.

1870

În româneşte de Petre Solomon

E un dulap cu trupul cioplit dintr-un stejar
Ce-a prins a bătrâneţii blajină-nfăţişare.
Cum stă deschis, îşi toarnă în umbră – ca-n pahar
Un vin străvechi, - miresme ciudat de-ameţitoare.

În maldărul de boarfe se află tot ce vrei:
Îngălbenite rufe, cu iz de levănţică,
Dantele vechi, şi cârpe de prunci sau de femei,
Basmale cu balauri, purtate de-o bunică.

Găseşti medalione, şuviţe lungi de păr, -
Cărunt sau blond, - portrete, uscate flori de măr,
Al căror iz se-mbină cu mirosul de poame.

Dulap străvechi, în tine ascunzi atâtea drame!
Şi-ai vrea să-ţi spui povestea, urechea să ne-o saturi,
Când îţi deschizi, c-un trosnet, enormele canaturi.

1870

În româneşte de Petre Solomon

- fantezie -

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate
Şi chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, şi-ţi eram vasal:
Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
Dar înşiram la rime, cufundat în vis.
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
Iar stelele-mi foşneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum şezând,
În serile acelea de septemvre, când
Simţeam pe frunte roua – vin ameţitor,

Şi când, rimând prin întunericul fantastic,
Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
Proptindu-mi inima cu un picior!

1870

În româneşte de Petre Solomon

Doamne, când câmpu-i îngheţat,
Când în cătunele sărace
Al clopotelor vaier tace...
Peste-al Naturii câmp uscat
Din cerul tău adânc şi mare,
Frumoşii corbi fă-i să coboare!

Ciudate oşti de corbi năuci,
Ferit de vânturi cuibul nu vi-i!
De-a lungul galbenelor fluvii,
Pe drumurile cu vechi cruci,
Peste tranşei, şi gropi, şi şanţuri,
Abateţi-vă-n negre lanţuri!

Peste-ale Franţei mari câmpii,
Unde dorm noii morţi, - daţi roată
Ca fiece drumeţ să poată
Să cugete. De-aceea, fii
Un vestitor al Datoriei,
O, neagră pasăre-a veciei!

Dar, sfinţi ai bolţii, zugrăviţi
În vârfuri de stejar – caice
Pierdute-n nopţi, - pe pitulice
Lăsaţi-o celor ţintuiţi
În ale ierburilor carceri
De-nfrângerea fără întoarceri!

1871

În româneşte de Petre Solomon

Trândavă juneţă
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Viaţa mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!

Mi-au spus: sihăstria
E de tine, frate.
Numai Bucuria
Dac-au să-ţi arate,
Alt nimic nu poată
Din cuib să te scoată.

Trândavă juneţă
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Viaţa mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!

Inima, sărmana,
Văduvită-amar,
Are doar icoana
Preacuratei, - dar
Preacuratei, oare
Cum să-i faci rugare?

Atât am răbdat,
Că am şi uitat.
Temeri şi dureri
Au plecat în cer.
O sete bolnavă-mi
Toarnă-n vine-otravă.

La fel şi-o livadă
Lăsată-n păragini:
Lauri şi pătlagini
O-nfloresc, şi-i pradă
Muzicii barbare-a
Muştelor murdare.

1872

În româneşte de Petre Solomon

E o vâlceà în care doineşte-un pârâiaş,
Smulgând, ca un bezmetic, din iarbă şi sulfină,
Făşii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaş,
Stă soarele. Musteşte vâlceaua de lumină.

Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă doarme, cu ceafa năpădită
De frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta împâclită.

Cu tălpile în irişi, el doarme, surâzând
La fel cum ar surâde un prunc bolnav, plăpând.
Mi-l leagănă, Natură, căci are frigu-n oase!
Nu-l tulbură mireasma. Cu măinile pe piept,
Sărmanul doarme-n soare. Iar sub plămânul drept
Se cască două găuri roşcate şi hidoase.

1870

În româneşte de Petre Solomon

I

Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,
Ofelia cea albă pluteşte-ncet, culcată
În lungile ei văluri. Şi pare-un crin enorm.
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.

De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu
Romanţa şi-o îngână în briza vesperală.

Ca pe-o corolă vântul îi desfăşoară, lin,
Gingaşul văl pe apă, şi sânul i-l sărută,
Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin
Asupra frunţii sale, în vise-adânci pierdută.

Mototoliţii nuferi suspină-n juru-i, blând;
În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic
Vreun cuib din care – o clipă – se-aud aripi bătând.
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.

II

Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
Fiindcă-un vânt din munţii Norvegiei stârnit,
În şoaptă îţi vorbise de aspra libertate.

O boare neşiută, ce păru-ţi răvăşea,
Spre mintea-ţi visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l desluşea
În bocetul pădurii şi în al nopţii geamăt.

Imensa horcăială a mărilor sub cer
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceaţă.
Şi, într-o dimineaţă de-april, un cavaler
Frumos, nebun şi palid, ţi-a-ngenuncheat în faţă.

Iubire, Libertate şi Cer! Ce vis trăiai!
Şi te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te gâtuiau vedenii şi, fără glas, purtai
În ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec.

III

- Poetul ne mai spune că, nopţile, tu vii
Şi cauţi pe sub stele, cândva culeasa floare, -
Şi c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
Pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare.

1870

În româneşte de Petre Solomon