B. Fundoianu

pentru Păpuşu (Armand Pascal)

Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes,
şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărîţe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe,
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! -
Prietene, dă-mi mâna şi taci; aşa; dă-mi mâna.
Priveşte curtea, porcii, şi, râcâind ţărâna,
cocoşii albi. Priveşte: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist,
şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta.
Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu ştie decât să mulgă vaci —
şi via să-şi înnoade azurul pe araci.
Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea;
ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi,
amurgul care-aleargă după cireadă, roş.
Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne,
şi vinul toamnei poate nu-1 vom mai bea. Ca mâne,
poate s-or duce boii cu ochi de râu în ştiri,
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate;
poate-am să uit nevasta şi vinul acru; poate...
Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh. –

E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.

1919, Din volmul „Privelişti”

O, ploaia primăverii care-a căzut din timp! 
lasă să-mi spăl în tine picioarele desculţe, 
lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ!

O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp! 
am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie, 
cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.

Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ara
ţelina, spintecată la nesfârşit, fugea,
şi boii lingeau ploaia din cer, în arătură.

Ploaie, spală pământul de baliga cuminte, 
cruţă pământul, ploaie, de uraganul rău, 
bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet,

umflă sămânţa bine şi fă-o să plesnească; 
sămânţa de lucernă, de popuşoi, de orz, 
orz pentru cai, lucernă la vaci şi popuşoiul

fă-l, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă,
cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu 
şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi.

Şi pune frunze-n vişini: ca să se urce-omida, 
fă grâul: să nu moară guzganii de pământ, 
şi sălcii: să se poată bivolii scărpina.

Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane, 
lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi, 
scurţi şi cu botul umed, cânii de vânătoare.

Lasă să se reverse podgoriile lumii! 
Fă să se coacă via şi dă-ne vinul nou, 
ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul.

Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru, 
albă ca şi lumina pământului tău negru, 
bună ca şi nutreţul pământului tău negru.

Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh, 
îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh, 
agheazmă blestemată, ploaie de primăvară.

1921, Din volmul „Privelişti”

Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,
dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,
dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă.

Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,
aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer şi să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.

Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;
aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.

1917,  Din volmul „Privelişti”

III

Din nou ne cheamă iarna la sobă, să vorbim. 
Ciori au bătut văzduhul ca nişte cuie şi-mi 
place-n urechi tăcerea cum scârţâie... Pesemne, 
iar au pornit, în uliţi, căruţele cu lemne. 
Amurg. De-ar bate-n uşă deodată, cineva, 
desigur că i-aş spune: intră! şi ai intra. 
Tăcerea-n noi şi-n seara căzută-ntre covoare, 
ar fierbe ca un cântec călduţ, de samovare. 
N-ai întreba nimica şi-ai aştepta răspuns — 
Ţi-aş spune: o lumină din mine s-a ascuns. 
Vrei să ţi-i pun la sobă pantofii de mătasă ? 
Ţi-aş spune: ai picioare ca iepuri mici de casă; 
şi vorbele-ar rămâne limpezi şi grele-n noi, 
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
Şi mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă
făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,
cu capu-n mâni visată, deştept, de-atâtea ori!...
 — Am bănuit că-i iarnă afară după ciori,
şi-aş fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză, 
sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.

1922, Din volmul „Privelişti”

lui Gala Galaction

În seara asta capul ca o lampă 
îşi arde restul fumegos de gaz — 
şi cineva a pus mâna pe clampă, 
şi cineva m-atinge pe obraz.

În seara asta lungă, cineva 
tuşeşte-n mine, scuipă şi-şi dă duhul, 
şi nici măcar n-aş vrea să fug — n-aş vrea 
s-ajung din nou cu mânele văzduhul!

Stau în odaie ca-ntr-un tren în care 
aştept în geam să crape-un peisaj, 
şi-mi ţin în mână sufletul de soare — 
sărmanul paşaport pentru voiaj.

Mă doare liniştea crescută-n mine — 
mă doare întunericul crescut, 
ca o mocirlă-n care dorm pe vine 
bivolii negri de necunoscut.

O umbră parcă mi-a fugit din trup,
şi-n seara asta mi-i atât de bine,
că parcă-aş vrea cu mânele să rup
urzicile care-au crescut în mine.

Din volmul „Privelişti”

(Sonet)

Dorm florile uşor în pluşul moale 
Al nopţii ce se mistuie şi moare, 
Iar licurii de rouă-n cupe clare 
Au scânteieri fugare de opale.

Şi risipit în straturi şi în oale 
Norodu-ntreg de flori mirositoare 
Îşi profilează-n noaptea visătoare 
Conturul zvelt al trupurilor goale.

Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină
Extatic, în cascade de lumină
Ce se scoboară blândă dinspre astre.

Şi dintr-atâtea cupe-nlăcrimate, 
Aromele se-nalţă val, furate 
Dintr-un buchet suav de flori albastre.

April, Din Periodice

Ah, cărţile cu pagini înflorite 
De palide şi stranii acuarele, 
Cu panglici delicioase, şerpuite, 
Pe foile-nnegrite şi rebele. 
Ah, cărţile ce-n inimă-ţi pătrund 
Cu nostalgia zărilor fugare, 
Cu nostalgia zărilor ce-ascund 
Tulburătoare ţărmuri solitare.

Departe — şters — în zările din Sud 
În Neapole ori poate în Firentze; 
O verandă cu flori, — un Phoebus nud 
Şi pomii ce se-nclin cu reverenţe. 
Un cer de-azur bronzat, un aur fin, 
Pudrând prin largi boschete portocalii 
Şi marea care râde în senin, 
Pe coastele romanticei Italii.

Ah, viaţa nouă, plină de tumult, 
Cu palpitări continue de seve. 
Ah, viaţa care-mi pare c-o ascult, 
Deşi-nţeleg şi ştiu că nu-i aeve; 
Ah, viaţa însorită ce-o trăim 
Pe cărţile nostalgice şi sfinte. 
Ce-nchid în ele — sombru ţintirim —
Iluziile-n foi — ca în morminte.

Din Periodice

E iarnă, urlă crivăţ; în vatră-i foc sărac; 
şi ninge, ninge, ninge; ca-ntr-un sfârşit de veac, 
natura-şi dă solemnă agonicul răsuflet, 
şi-atâta somn şi moarte şi-atâta alb e-n suflet, 
de parcă ninge-ntr-însul necontenit de-un veac.

De frig te-nghemi, şi-o raclă îţi pare-odaia toată; 
de prin hogeaguri fumul se-ncercuieşte roată 
şi ciori ca de funingeni aşteapt-un hoit trântit; 
şi gândurile pleacă în stol funinginit, 
ca ciorile ce, negre, dau peste-ntinderi roată.

Din Periodice

De vrei să-ţi deie poame, să-l cultivi;
Dă-i azotaţi pământului şi fosfor.
Seraiul nu-i apururi lângă Bosfor;
În ţărna seacă nu-nfloresc olivi.

Pământul sec - ca ftizicul de sânge -
Apropie-l de tine - ca pe-un om,
Şi dă-i fluidul sevei policrom
Să circule prin vinele-i natânge.

Iar când bătut de arşiţă, va germe
Din solul greu şi amplu fecundat,
Un trunchi zglobiu de plantă pe-nvărat,
Îl curăţă de pleavă şi de vierme.

Mereu să crească seva-n trupul ei,
Ca apele captate-n apeducte.
S-atârne-n vară coaptele producte
Cum greu atârnă sânii la femei.

1916, Din manuscrise

	Covoare din pereţi,
cu vânători pe ele, copoi agili, vreun taur 
şi fildeşi de mistreţi;
Un soare roş prin geamuri prefiră praf de aur.

	Covoare din pereţi,
maro, albastre, roze, ascund ca-n nişte drame,
un şir întreg de vieţi;
tablouri anonime plângând burgheze rame.

	Covoare din pereţi,
o, nopţile cu friguri, cu spasme, vu ftizie,
cu demoni roşi şi creţi;
balauri mari de stofă şi spaimă de hârtie.

Covoare din pereţi,
va scotoci Americi, imagini, intrigi, drame,
în vremi, vreun cântăreţ;
şi voi n-o să-i spuneţi

nici drama ce m-agită, şi-o să-l lăsaţi s-aclame
(cum mă lăsaţi pe mine) – imagini, câni, drumeţi,
şi crierii cocli-vor a cărţilor arame
de glorii rare, beţi – 
	Covoare din pereţi!...

1917, Din manuscrise

Texte culese din B. Fundoianu, „Privelişti - şi inedite -”,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974