Eugeniu Speranţia - Balada II

(Peregrinul)

Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.
................
Când cel mai mare mag al lumii cădea în ultimul său vis,
Mi-a spus că-n zarea de mătase, la umbra unui ciparis,
E îngropat un arc de aur păzit de şapte lilieci.
Şi... merg spre zarea de mătase, prin singuratice poteci.

Eu sunt un peregrin ce trece înfăşurat în albă haină,
Şi dacă din adânc de lacuri vreo nimfă-mi zvârle-n cale flori,
Eu nu le văd, ci trec pe-alături, spre depărtarea fără nori,
Gândind la arcul cel de aur ce pentru voi e-o-ntreagă taină.
Eu sunt un peregrin ce trece înfăşurat în albă haină.

Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci
Şi dacă-n serile de toamnă când plouă trist şi nesfârşit
Zăresc în drum castelu-n care aş fi cu dragoste primit,
Eu nu-l privesc, ci merg spre arcul păzit de şapte lilieci...
Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.

Eu sunt un peregrin ce trece înfăşurat în albă haină,
Şi dacă fulgerele joacă trăsnind din cer până-n pământ,
Ori dacă-n cale-mi ies strigoii, eu trec şi nu mă înspăimânt,
Ci surâzând aştept sfârşitul ce pentru voi e-o-ntreagă taină...
Eu sunt un peregrin ce trece înfăşurat în albă haină.

Poezii culese din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968