Dragoş Vrânceanu - Baladă

Baladă

Luceafărul a răsărit 
Deasupra câmpului, stingher.

Tu sângeri, blânde cavaler,
Sufletul meu venit din cer.

De sus luceafărul lucea
Pe-obrajii mei uscaţi de plâns,
Într-un buchet frumos de nea.

Tu ai fugit într-un minut,
Cu fusta-n mâini, ca la un joc
Şi eu fricos mă-nvârt în loc!

O, nu mai râde, draga mea! 
Şi mă agăţ de nenoroc, 
Ca un copil de-un felinar, 
Şi-apuc de uşi, şi-ascult în jur, 
Cu ochii mari şi desfăcuţi 
Pe chipul meu ca două sere 
Cu flori de luceafăr în ele. 
La sânul tău mă las greoi
Cu capu-n piept peste mărgele, 
Mărgelele se rup cu noi...

Tu-n veac de veac n-ai fost a mea, 
Ca o femeie, ca o stea! 
În pieptul câmpului înfipt 
Stă-ntreg oraşul, floare dalbă, 
Cu casele de zid mărunt. 
Noi coborâm pe scări în jos, 
Tu cu pantofi alunecoşi, 
Cu rochia ca o za spre poale, 
Lucind pe picioarele tale, 
De parcă sunt în umbră goale.

Şi-mi spui să tac şi mă apuci 
Râzând de umeri - şi te duci...

Din volumul „Cloşca cu puii de aur”, 1934