George Magheru - Cântecul mării

De vrei să fii un Tot şi nu o parte 
Coboară în albastrul meu mister. 
Cu cât mai clară-i, mai neînţeleasă, 
Eternitatea sfântului meu cer.

Zdrobeşte universul tău cu margini, 
Căutător de-icoane şi de stele 
Şi în imperiul marilor imagini 
Treci prin substanţa visurilor mele.

Eu nu sunt un senin ţinut al morţii 
Şi aştrii înălţimii eu îi sting. 
Ei scânteie aici în vecinicie 
Căci valurile mele nu-i ating.

Dumbrava mea e pururi străvezie 
Şi limpezimea de azur, cerească. 
Şi frunza de smaragd strălucitoare 
Umbreşte, însă fără să lovească.

Aicea peştele trece ca visul
Sau ca săgeata de sidef, prin stâncă, 
Iar păsările zbor triumfător prin lucruri 
Parc-ar fi palpitarea lor adâncă.

Icoana-naltului în adâncime! 
Închipuire-aproape-a depărtării! 
Sunt numai ritm, culoare, cântec, 
Sunt sunete din imnul mării.

Un suflu, purtător al vieţii 
De dincolo de largul zării, 
Le leagă într-un tot pe toate 
În cântul nesfârşit al mării.

Şi fiecare strop din ele 
E însuşi sufletul mişcării 
Ce naşte-n ţărmuri mărginite 
Nemărginitul cânt al mării.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”