Zorica Teodosia Laţcu - Către Sf. Muceniţă Veronica

O! Fecioară prea miloasă, 
Care atunci ai alergat,
Şi cu mâna ta duioasă  
Pe Iisus l-ai mângâiat,

Tu, ce faţa-nsângerată 
Cu năframa I-ai uscat,
Şi-ai căzut îngenuncheată 
Lângă chipul înspinat,

Vino astăzi tu, fecioară, 
Vino cu năframa ta 
Şi în temniţă coboară 
Către cei ce zac în ea…

Căci acolo-n închisoare, 
Lacrimi curg neîncetat, 
Nu e râs nici sărbătoare 
Numai plânset şi oftat. 

Şi acolo, prea milioasă,  
O fecioară ve-i afla, 
Ca şi tine de frumoasă,  
Cu podoabă ca a ta.

Ea acolo zace-n chinuri
Ochii îi sunt viu izvor,
Şi în lacrimi şi suspinuri 
Ea se mistuie de dor.
 
Tu să-ţi iei năframa-ţi sfântă 
Şi să ştergi al ei obraz,
I-alină dorul ce-o frământă,  
Să ridici-al ei nezaz. 

Şi s-o faci să simtă iară  
Dorul nostru-a[l] tuturor, 
Ca un vânt de primăvară  
Dulce şi alinător. 

Şi s-o mângâi, o fecioară  
Ca pe Dulcele Iisus, 
Şi s-o faci să n-o mai doară  
Astăzi chinul ei nespus. 

Ca de praznicul tău mare 
Când te bucuri tu în Cer 
Ea să simtă uşurare, 
În nevoi şi în dureri.

		1957

Poezie inedită, culeasă de Nelu Baciu