Mircea Ciobanu - Către Uran

Glas am, Uran, ca să te lepăd: vino,
loveşte-mi coasta şi-ndelung voi spune
 – adus pe dunga râpilor – cuvinte
pentru auzul cui înşală moartea.
M-aud şi eu, răscumpărând vocale
din unghiul dur al clinurilor; una
îmbătrâneşte-n drum până la mine – 
cu stratul ei stârnită, mi se vinde
pe tot atât, dar învelită-n geamăt.
Şi de s-ar deşira nu m-aş întoarce
la rodnicul ecou al altor locuri!
Mai bine mut şi-n aşteptarea vocii
rob lespezii să fiu şi bun de veghe.
Mă vindec fără leac; m-aleg de ură – 
şi ce-a rămas de restul unei vorbe
adevărate sună când răspunsul
scăpatei pietre s-a rostit demult.
Or piatra, jur, mai bine dă măsura
adâncului străpuns (şi n-a fost verbul
suit la bolţi naintea ei din abur?).

Din volumul „Etica”, 1971