Paul Verlaine - Cavalerul

Călare şi tăcut, mascatul cavaler,
Dezastrul, m-a străpuns cu suliţa de fier.

Şi sângele-mi ţâşni cu-o roşie vigoare,
Evaporându-se apoi, prin flori, la soare.

Mi-nchise ochii umbra, de-un strigăt năpădit,
Bătrâna-mi inimă muri, fior cumplit.

Şi cavalerul Dezastru veni aproape,
Descălecă, mă-atinse pe pleoape.

Prin rană degetul metalic şi-l petrece
Pe când cu vocea dură-enunţă a sa lege.

De degetul de fier abia atinsă, iată
O inimă am iar, trufaşă şi curată.

Şi credincioasă curăţiilor divine,
Bătu iar inima poruncilor în mine.

Stam tremurând şi necrezând şi ameţit,
Cum e un om ce cu vedenii-i dăruit.

Dar bunul cavaler, din nou încălecat,
Se-ndepărtă, făcându-mi blând un semn din cap

Şi îmi striga (mai aud încă glasu-i rar):
“O dată-n viaţă-i cu folos Prudenţa, dar!”

În româneşte de Mihai Rădulescu