Ovid Densusianu - Cei fără stea

Au adormit în visul pietrei,
Au adormit şi i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu ştiu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – şi ei toţi cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, şi-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toţi tăcuţi păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-şi cruce,
Şi zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”

Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919

Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968