Atâta am visat la tine încât îți pierzi realitatea.
Să mai fie timp să ating acest trup
viu și să sărut pe această gură
nașterea glasului ce-mi e drag? Atât
am visat la tine că brațele-mi obișnuite, când
îți strâng umbra, să se-ntâlnească pe pieptul meu
nu s-ar mai lăsa conduse de conturul
trupului tău, poate. Și că, în fața
aparenței reale a ceea ce mă bântuie și mă
stăpânește de zile și ani, aș
deveni o umbră, fără îndoială. O, balanțe
sentimentale.
Atâta am visat la tine că nu mai este timp,
fără îndoială, să mă trezesc.
Dorm de-a-n picioarelea, cu trupul expus la toate
aparențele vieții și iubirii
iar ție, singura care ai însemnătate
astăzi pentru mine,
ți-aș putea atinge fruntea și
buzele mai puțin decât cele dintâi buze
și fruntea ce-mi ies în cale. Atâta
am visat la tine, atâta am umblat, am vorbit, m-am culcat
cu fantoma ta că nu-mi
rămâne poate, și
totuși, decât să fiu o fantomă
printre fantome și mai
umbră de o sută de ori decât
umbra care se
plimbă și se
va plimba
veselă
pe cadranul
solar al vieții tale.
În românește de
Mihai Rădulescu
din antologia
“Acești mari poeți mici”
alcătuită de traducător.
|
