Nicolae Nicolau - Clepsidra

Un ultim bob mai cade în clepsidră
şi atriul tot se-neacă în tăcere
pe când din umbra care lunecă-n unghere
pândeşte timpul, ca un ochi de vidră.

Cu freamăt mult o mână-apoi se-abate
să-ntoarcă iar clepsidra ca-nainte
şi iar porneşte lungul fir, cuminte,
prin istmul clipei, în eternitate.

Şi-asemenea cunosc o urnă veche
în care cade frunza sângerată
şi, ne-mplinit, cu frunzele odată
adoarme-un vis, rămas fără pereche.

Cu soare mult o mână-apoi coboară
să-nvie iar clepsidra firii, moartă,
şi ne-ncetat grădini de aur poartă
prin istmul toamnei către primăvară.

Dar ştiu de una care nu se-ntoarce
şi-n care curgem, bob cu bob, sub vreme,
râvnind o mână albă, să ne cheme
în vintrea larg-cuprinzătoarei arce.

Şi-aş vrea să-mi fie trecerea tot una
cu limpedea cântare-a dimineţii,
cu largul zbor pe care-l fac ereţii
când iau în piept şi cerul şi genunea.

Şi, ostenit, în ceasul când voi face
ştiutul pas prin pulberea de stele,
aş vrea să trec, ramând cu aripi grele
prin istmul morţii, la râvnita pace.

Aiud, 1962

Din anologia Aceşti mari poeşi mici, culeasă de Mihai Rădulescu după Poeţi după gratii