Artur Enăşescu - Clipe din urmă

Peste cetăţ de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare şi vesele sălaşe,
Vor creşte-n zări gheţarii, fantasme uriaşe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.

Bătuţi de valul vremii ce sfarmă tot şi roade,
Bâtrân cu faţa suptă şi cu stufoase gene,
Dormi-vor înţelepţii sub cumpeni şi troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor în şirag
Pe albe povârnişuri, cu fruntea spre genună,
Din braţele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.

O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zareac-o mreajă de văpăi,
Natura va renaşte, rostogolind prin văi, 
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini, 
Tot cerul îşi va strânge azurul sub pleoape.

Şi demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morţii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-şi va stinge, lin, torţa-i fumegândă.

Îmbrăţişând cenuşa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheaţă visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Şi-asupră-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-şi umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deşertul cu gândul înapoi
Şi ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.

Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeaţă;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Roteşte ca un vultur pe crestele de gheaţă.

Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul şi clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie, 
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.

Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvineţite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă ţintă călătorul cu faţa spre destin
Şi-aşteaptă veşnicia, haotic şi divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.

De piscuri se agaţă, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere şi-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai pluteşte fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima verigă din lanţul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în şiroaie cad stropi aprinşi de sânge.

Simţirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un cleşte;
Ar vrea să frângă sloiul cu braţe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriaşă cu neguri se-nveleşte.

Şi, totuşi, înc-odată, el se ridică drept;
Şi-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă şi-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.

Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i îngheţată se pierde spre-nălţimi;
De sus zbucneşte jalnic un cor de heruvimi,
Şi-n zvârcoliri de şarpe, trec nori peste paragini.

Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toţi sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-şi desfăşoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu