Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Dan Botta

(1907 - 1958)

Cantilena
Cornul mării, cornul serii
El este...
Lethe
Seara
Cântul știmelor mării
Străinul cu ochi de genune
Un bucium sună departe
Visez un cer tăcut
VII
XII
Muge-adânc un cerb în codru (varinată)
Prăpastia din marginea mării


         

Cantilena

Moarte era-n putredul val,
Și-n fundul său mormânt fatal
Celui ce cată alinare
Închipuirii sale amare,
Și ale cărui gânduri fac
Un rai din acest palid lac.

Edgar Poe

Drumuri mediane, 
Plaiuri și savane,
Lande monotone,
Lirice Œnone,
Duceți-mi la vale
Albele ovale.

(Turma nici subtilă,
Nici sublimă, ci
Oaia unanimă,
Clară ca de zi.)

Ceruri paral èle,
Duceți-mi cu ele
Ultim ciobănel,
(Frate mi-e și el)
Cu ochii preaplini
De-aquatici, triști crini,
Flautele pline
De limpezi albine.

«Cioban, ciobănel,
Inimă-inel,
De ce mi-ai lăsat
Vârfu-nsingurat?
Nu mai priveghezi
Dreptele amiezi,
Nopțile abstracte,
Astrele exacte,
Culmile lucide,
Pietrele aride? »

– «Sunt prea viu, prea trist,
Înger trismegist,
De-amiaza pe țeastă
De seara prea castă,
De stânci detunate,
Reci, halucinate
De seninătate.

(Creier unde ascunde
Apele profunde,
Lacul nins pe frunte…
Creier e de munte! »)

– «Nordic ciobănel,
Tristul meu model,
Cine te aduce
Pe cărări în cruce,
Sub limpedea punte
Cu seara pe frunte? »

– «Poate, călător
Liricul meu dor,
Stelele de apă,
Umbrele pe pleoapă,
Cornul depărtării,
Muzicile mării!

(Pe vântiri ascult
Orficul tumul,
Când și-ardică struna
Fata verde Una
Palidă ca luna. »)

*

Palide Œnone,
Paludate zone,
Duceți-mi la vale
Tristele ovale.

(Lunile îndoaie
Seara liniștită,
Salcia de ploaie
Șerpii șui și-agită.)

Fruntea când amurge
Osul putred curge
Cerul fals difuză
Semnul de ceruză.

Luna verde lasă
Bruma veninoasă.

Îngeri cad, opale
Septentrionale.

   – «Ca oglinda-i pal
   Misticul oval,
   Și luna subție
   Mâna străvezie,
   Și-n ochii vagi sufăr
   Umbre de nenufăr,
   Întoarce-te dar
   La Gândul-amnar! »

   – «Gerul să se-ntoarcă,
   Viul Nord să-l toarcă;
   Îndurata Parcă?
   Oh, mă cheamă-ntruna
   Palida nebuna
   Fata verde Una,
   Și-n mine se strânge
   Piatra ei de sânge…»
   
   (Rar umblau pe vânt
   Iazme ca de steme,
   Tremurat pământ,
   Vânăt de blesteme!)
   
   Și-a trecut pe ceață
   Apătoasa față.
   
   Și-a trecut pe lună
   Rătăcita dună.
   
   Cum spre somn dori,
   (Floarea mea de-o fi!)
   Pajură-fântână,
   Nesfârșită stână,
   Plaiuri unde mint,
   Austral argint –
   Putredele ploi,
   Lacul vechi din noi,
   Acte grele, acte, 
   Moarte cataracte.
   
   Liniști mari se-ntind
   Dăruind, plutind,
   Lobi de albă lume,
   Somn mirat în spume,
   Când s-aprind egali
   Crini opheliali.

   – «Cioban ciobănel, Limpede inel,
   Trupul meu își frânge
   Ramura-i de sânge,
   Părul meu își lasă
   Verdea nebuloasă,
   Limfa mea ascunde
   Stele moi, profunde…»

   (Cu lacrimă-naltă
   Trestii vechi tresaltă
   Cununată baltă...
   Lespezi mari de apă,
   Inima îngroapă,
   Lacrima îngroapă.)

   *

   Ape albe cresc
   În funebru ropot,
   Pe când mai ceresc
   Tânguiosul clopot:
   – «Cioban ciobănel,
   Limpede inel,
   Trupul meu își frânge
   Ramura-i de sânge,
   Părul meu își lasă
   Verdea nebuloasă,
   Limfa mea ascunde
   Stele moi, profunde…»

Din antologia “Acești mari poeți mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Cornul mării, cornul serii

Valul bate-ncet în stâncă,
Spuma-i dulce o-nfășoară
Într-o horbotă ușoară;
Umbra serii de vioară
Crește-n liniștea adâncă.

Privesc cerul. Se adună
Zarea pură-a unui vis,
O lucoare de abis
Mă îmbracă. Cum răsună
Cornul mării, indecis.

Strălucește în orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare, 
Luna din Infern, soția
Sufletelor în pierzare.

Țipă-n volburi largi lăstunii,
Umbra crește ca o floare,
Ca o floare-amețitoare,
Apa,-n gemetele lunii,
Jos pe stâncă, albă, moare.

De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei și-al pierzării!

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

El este...

El este, este glasul lui,
Și am ieșit în poartă;
Era doar vântul ce hai-hui
Ducea o frunză moartă.

El este, este pasul lui,
Și-am pus urechea la pământ;
Era doar viersul râului
Scandat de asprul vânt.

El este, este mâna lui
Ce-mi bate în fereastră;
Pe cerul trist ca fața lui
Mijea o stea albastră.

El este, e statura lui
Înaltă-n zarea dintre ulmi;
Doar fumul serii albăstrui
Se despletea pe culmi.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Lethe

E-o apă atât de lină
Și-atât de tristă este
În palida sticlire
A stelelor aceste.

O apă fără unde,
Adâncă și amară,
Pe care se oglindă
Lacteea Cale rară.

Și râul se desparte
În brațe de ether,
Oglindă de departe
A Căii de pe cer.

Și selele adânci
Și chipul lor himeric
Curg veșnice prin lunci
Albastre de-ntuneric.

În pace luminând
Trec apele sihastre,
Cu dorurile noastre
Se duc etern plângând.

Las’ mantia ta lină
Pe mal, iubita mea,
O mantie mai lină
În floarea-i de lumină
Ne va înfășura.

Și steaua la zenit
Pe față ni se culce,
Doinească nesfârșit
Al apelor grai dulce.

În unde lor cea rece,
Ca cei ce-n ape pier,
În unde lor vom trece
Cu ochii înspre cer.

Și la urechea ta
Șopti’vor mii de stele,
Încet vom luneca
Înfiorați prin ele.

Pe când pe malul trist
Va hohoti de jale
Adâncul ametist
Al florilor din cale.

Ci vino-n apă, vin,
E nesfârșit de lină,
Pe chipu-i opalin
Tenebrele se-nclină.

Încet von rătăci
Alături tu și eu
În apele pustii
Călătorind mereu,

Călătorind în ceață
În trist’ Lacteea turmă,
Cu stelele în față,
Cu stelele în urmă.

Ne vom topi curând
În ale apei plete,
Ne-am despleti curgând
În nesfârșitul Lethe.

Și vom visa mereu
Acelaș alb abis
În care tu și eu
Vom fi un singur vis.

Din antologia „Acești mari poeți mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Seara

Seara s-a lăsat pe lume,
Soarele-a apus în spume
De mări, și-n câmpii de brume,
Umbra fâlfâie pe lume,
Ca o pasăre ce fum e,
Ca o àripă ce fum e.

Din antologia “Acești mari poeți mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Cântul știmelor mării

În apele noastre
Dorm stele albastre,
Dorm liniști albastre.
Ci vino, ci vino,
Și fruntea-ți închin-o,
În pajiștea lină,
În floarea senină,
A apei lumină.
Ci vino,-ntre stânci
Dorm stele adânci,
Dorm patimi adânci,
Ci vino să plângi,
Să plângi,
Să te frângi,
Să dormi sub reci maluri,
În foșnet de valuri,
În zvon de cavaluri.

Ci vino, ci vino,
Inimați închin-o,
Patima-ți închin-o,
Aici gândul moare,
Inima nu doare,
Lacrima nu doare.
Aici toate cântă,
Cântă și mă-ncântă,
Toate se alină,
În floarea senină
A apei lumină.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Străinul cu ochi de genune

Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi cărunte,
În lume călător.

Când, ostenit de lunga
Prăpăstioasa cale,
Detei de-o verde vale
Cu chip fermecător.

Se aplecau asupră-i 
Pini uriași de strajă,
Și fremăta în vrajă
Un plop sub sure stânci.

Și-ntunecatul verde, 
Și gloria alpină,
Și limpedea lumină,
Cântau cântări adânci.

În marginea cărării
O casă se-nălțase,
Și mușchiul de mătase 
Și vâscul o-mbrăca.

Și-n șoapta unei muzici
Neauzite încă,
În liniștea adâncă, 
O mândră fată sta.

Încet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Și ochi fantastici prind
Să ardă-n geana zării.

Iar ea ședea-n fereastra
Deschisă către cale,
Privind spre verdea vale
Și plopul solitar,

Și-și pieptăna cosița
Care-i cădea în unde,
În unde moi, profunde,
Ce străluceau arar.

Iar mâna ei pe fluviul 
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Părea a mlădia,

Cu plectrul de ivoriu,
O tristă melodie,
Ce-n luna albăstrie
Ciudată unduia.

Și iată că un tânăr
Venea cu jalea-n față,
Părea-nvelit în ceața 
De fum a înserării.

El era plin de praful
Cărărilor bătute,
Privirile-i pierdute
În nesfârșitul zării.

Trecu pe sub fereastră
Și-și ridică privirile,
Copila-și torcea firele 
Din părul ei de spume.

O întrebă: – «Tu ești? »
Cu glas din altă lume,
Șopti din nou: – «Tu ești?»
Cu glasul lui de brume.

Ea-și pieptăna cosița.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, căci nu-l văzuse,
O-nvăluia tristețea.

Atunci el mă-ntrebă
Cu glasul lui pustiu:
 – «Ea este?» – «O, nu știu,
E parcă tinerețea.»

Am tresărit văzându-l.
Era  – nu știu a spune – 
În ochii-i o genune
De cețuri viorii.

Se așeză pe stâncă,
Plecându-și capu-n mâni;
În ochii lui fântâni 
De umbră scăpărau.

Privea cu ochii țintă
Spre ea. Mâna-i subțire
Pe unduioase fire
Trecea și-acum mereu.

Sub ochiu-i fără sațiu
Ea prinse să încetine,
Și tot mai rar să pieptene
Cosița-i, tot mai greu.

O, mâna ei subțire
Ajunse străvezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».

Și nu o mai văzui,
Nu mai era-n fereastră.
Doar luna rece-albastră
Mai lumina în hău.

Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Văzui
În negura adâncă
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.

În clipa-aceea vântul
A prins să bată viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Și ușa s-a deschis.

Ferestrele și ușa
Băteau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jeliștea de vis.

II

Uitasem toate-acestea,
Când, rătăcind călare
Pe drumuri solitare
De munte, și lăsând

În urmă bolta plină
De freamăt a pădurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai bătut de-un gând,

Într-o îngustă vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tăriei turn
Lung răsărea Hecate,

Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
În al fantasmei port
De văluri fluturate.

Și facla-i arunca,
Își arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului și-a luncii,

Pe care răsăreau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De rădăcini de pini.

De pini bătrâni, strângând
Un trist pământ avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.

Și el mi-a fulgerat
În gând o altă vale 
Ce-mi răsărise-n cale
Într-o lumină-albastră.

«Acelaș plop, acelaș
Părete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra

De vis, în care-atunci
Își pietăna o fată
Cosița descântată,
Unde erau? O, spune!»

Zicând aceasta-n sine-mi,
Văzui în dreapta mea
O stâncă, și pe ea, 
Cu ochii de genune,

Învăluit în cețuri
Străinul! Înghețai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-și plimba facla,

Și-n ochiul său haotic
Sticliră-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o raclă,
Și arborii, și casa,
Și fata din fereastră,
Și pleata ei măiastră.

Nebun pornii în goană,
Căci lămurisem totul,
Știam că totul, totul
Avea să intr-a acum,

Încetul cu încetul
În ochii lui haotici,
În ochii lui narcotici,
În ochii lui de fum.

III

Trecut-am multe nopți
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?

Și cum mă rodea gândul
Neîncetat și chinul,
M-am dus să văd străinul
Cu ochiul larg deschis.

Lăsând în urmă bolta
Adâncă a pădurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Fremătători, intrai

Într-o rovină tristă,
În noaptea fără lună,
Sinistră văgăună,
Întunecatul plai.

Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.

Și-n slaba-i licărire
Văzui acea pustie,
O mlaștină-argintie,
Ce tremura sub vânt.

Am dat să plec, la gândul
Că alta era valea,
Că rătăcisem calea,
Și-acum era târziu,

Când, dând calului pinten,
În stânga mea văzui
Fantastici ochii lui
Privindu-mă-n pustiu.

Iar mlaștina-ncepu
’N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Și-n ochiul lui mereu

Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.

Iar mlaștina undea
Parcă aceleași plete
Ale frumoasei fete
Demult pierdută-n soarte.

El mă sorbea-n privire, 
Și-nvins de-o inerție,
Ciudată letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu,

Închide-aripa ta
Și lasă-te pe ape,
Și dormi așa, așa, 
Cu larg deschise pleoape.

E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagră ca un somn
Nebântuit de vise.»

Și-n depărtări imense
Coline vagi și spații,
Sub triste constelații,
Se-ncununau în moarte.

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Un bucium sună departe

Un bucium sună departe, departe,
Tristețea serii ori a zilei moarte,
Tristețea vieții ori a lumii moarte.

E atâta liniște acum, încât parc-ar ninge;
Cine ivărul odăii mele parc-ar atinge,
Cine intră atât de ușor încât nici nu-l atinge?

O umbră în fața ușii mele adastă,
Îi văd chipul în seara albastră,
Cu degetul pe buze cum adastă.

Încerc să strig – vocea mi se-neacă-n piept,
Încerc să strig. Aș vrea să mă deștept.
Deși nu visez, parcă aș vrea să mă deștept.

Liniștea e atât de cumplită peste tot,
Aș striga, m-aș ridica, dar nu pot,
Aș izgoni cumplita umbră, dar nu pot.

Și ochii mei se pătrund de trista-i față,
Și ochii mei se îneacă în trista-i față,
Și încetul cu încetul mă înfășoară ca-ntr-o ceață.

Un bucium sună departe, departe,
Tristețea zilei sau a vieții moarte,
O știu, și gust a vieții tristă moarte.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
Alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Visez un cer tăcut

Visez un cer tăcut, printre mirezme mii,
Visez o mare grea de lunecări albastre,
Visez la zei nespus de triști și de târzii,
Tăceri înfiorate, la dragostele noastre;
Visez zăpezi albastre și magice păduri,
Visez fluide zări încremenite-alene,
Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri,
La palidul Orpheu, la mistica Selene.

Mie-dor de nesfârșita lumină din senin,
De înălțimi pe care le-am străbătut în vise,
Bătute de-alizee ce-adie-n cerul-crin,
Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise;
Mi-e dor de orice floare strivită în neștire, 
Mi-e dor de cântul nopții ce unduie-n  ether,
De chipul tău nostalgic, de-a stelei răsărire,
Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer.

Mă-mbată armonia din sferele de-argint,
Mă-mbată floarea tristă și tristul mărgărint
Al nopții de azur etern care-nfioară
Pateticul profum al florii de vioară,
În care umbra celor ce n-au fost niciodată
Adie-n văi adânci de haos ce mă-mbată;
Mă-mbăt de ochii tăi, de unduirea mării,
De cântecul Sirenii, de șoaptele pierzării.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

VII

Răpește-mă pe-adânci, mirate mări,
În cari dorm păduri de madrepore,
Când luna-ncinge tristele lor flore
În fosforul adâncilor cămări!

Adie-mi selenarele chemări,
Și poartă-mă în culmea albei prore,
În unduirea cosmicelor hore,
Pe mări adânci, pe vesperale mări!

Încet te duci pe brațele Palorii,
Spre cerul unde ard Nemuritorii...
Glorificată, pânzele-ți întinzi,

În vântul larg, pe-al undelor tezaur:
Corabie ce vine de la Inzi,
Cu smirnă, cu tămâie și cu aur.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

XII

De-ai fi o Basilisă bizantină,
Și la genunchii tăi de-ar fi să vin,
Te-aș preamări cu numele divin,
Și nimeni nu mi-ar face nici o vină.

Divin sărutul, gura ta divină,
Și sânii, unduiosul lan de crin,
Și coapsa, și genunchiul tău divin,
Și coama ta de vis, hiacintină.

Divini sunt ochii, palizi și adânci:
Un braț de mare verde printre stânci,
Și tot ce faci divin e, Basilisă...

O, scaldă-mă în recile-ți scântei,
Ca stăbătând prin zarea larg deschisă,
În flăcări să-mi iau locul printre zei.

Din antologia „Acești mari poeți mici
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Muge-adânc un cerb în codru (varinată)

Muge-adânc un cerb în codru,
Codrul freamătă adânc,
De vânt crengile se frâng,
Muge-adânc un cerb în codru,
Muge-adânc și nu e modru
Gândurile să-mi înfrâng.

Muge cerbul singuratic,
Echo duce tânga-i lung,
Glas de bucium lung-prelung;
Peste codrul singuratic
Cade viforul tomnatic,
Nu pot jalea să-mi alung.

Muge-un cerb, Diana Doamna
Lui din ceruri se întristă,
Plânge-n nori ca-ntr-o batistă,
Muge cerbul. Nicicând toamna
N-a mai fost atât de tristă.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Prăpastia din marginea mării

Ea era numai iubire,
Iubire și dor era ea,
Și sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!

Halucinați, ochii ei
Iiubire și dor implorau,
Halucinați ochii mei
Iubire-n iubire erau.

Și-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Și uitându-mă însumi pe mine,
Însăși pe ea o uitam.

Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Și de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.

Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se aruncă-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.

Aripile-i nu s-au deschis
Și-un țipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – așa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pământ.

Și de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.

Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă și alta albesc...
Și trupul ei drag se-nfiripă.

Un țipăt prelung, răgușit
Răsună. E dulcele-i cânt,
Și un alcyon a ieșit
De durere cu pieptul în vânt,

Și halucinați ochii ei
Se aprind și ard vii pe prăpaste
În halucinați ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.

Și așa tot privesc și ascult
Până-n zori, și din zori până-n seară,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, răsare, și iară.

Căci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Și-n ce ne privește pe noi
Suntem una și numai iubire.

Ades sub hieratica lună
Ne prindem de mâini și pornim
Să vântuim împreună
Cu àripi de trist serafim.

Și să nu credeți cumva
Că sunt mort sau am fost dat pierzării,
Când m-am aruncat după ea
În prăpastea din marginea mării.

Din antologia “Acești mari poeți mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii