Dimitrie Anghel

Garoafele din glastră, stând gata ca să moară,
Vorbesc de-o fată blondă cu faţa diafană,
Vorbesc de-o prea frumoasă şi mândră castelană
Ce le-a purtat de grijă o-ntreagă primăvară...

Vorbesc, şi pun la cale garoafele din glastră:
- „Carminul să ni-l strângem, şi-n pulbere măruntă,
Pe-obrajii ei să cernem uşor, în zi de nuntă,
Să nu mai fie alta cum e stăpâna noastră.”

Sămănătorul, 17 decembrie 1906

Din volumul „Fantazii”


  

    
Tweet

    
Share
  

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete

Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creşte
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.

Sămănătorul, 24 decembrie 1906

Din volumul „Fantazii”


  

    
Tweet

    
Share
  

Azi am găsit pe dună un braţ alb de statuie,
Un braţ furat de valuri de cine ştie unde...,
Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,
Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?

E-un braţ alb de femeie, fărmat mai sus de umăr,
Şi marmora-i atâta de clară şi curată,
Încât nu-ţi vine-a crede că ani fără de număr
S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.

Şi mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,
De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă
În marmora rebelă suprema-i amintire,
Pe fruntea lui modelu-şi purta mâna cealaltă.

Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,
Trecea dezmierdătoare dând viţele-ntr-o parte
Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată
Atât o să rămâie dintr-înşii după moarte.

Şi-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs şi iat-o iară
Purtând pe braţul tânăr o algă ce scânteie,
O algă-nmlădiată frumos ca o brăţară,
Asemeni unui ultim capriciu de femeie.

Sămănătorul, 4 februarie 1907

Din volumul „Fantazii”


  

    
Tweet

    
Share
  

Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
Un râs amar şi straniu ce-l au numai nebunii,
Şi morţii, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.

E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască,
Dar după ironia acestei măşti s-ascunde
Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărăţească;
Şi totuşi chipul ăsta îl ştiu de nu ştiu unde...

L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii
Şi-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere
Şi tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.

L-am mai văzut desigur, şi-l ştiu, - dar tu, iubită,
Ce te-ai desprins să judeci cuminţii şi nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu faţa liniştită
Cunoşti tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?

Sămănătorul, 15 iulie 1907

Din volumul „Fantazii”


  

    
Tweet

    
Share
  

Ce zarvă e în lumea porumbilor în zori,
Şi câtă bucurie în jurul casei voastre:
Priveşte, vin păunii cu crestele albastre
Şi cozile învoalte ca un ghiveci de flori.

Şi-n urma lor, curate şi lucii ca zăpada,
Păşind pe cărăruia cu albe romăniţe,
Coboar-acum alaiul de mândre păuniţe,
Că de-atât alb, deodată s-a-nveselit ograda.

Şi s-a trezit măgarul zbierând duios la soare,
Vroind să spună parcă ce vede şi-nţelege;
Dar trist îşi pleacă fruntea ca Midas, vechiul rege,
Văzând albasta-i umbră culcată la picioare.

Sămănătorul, 17 decembrie 1906

Din volumul „Fantazii”


  

    
Tweet

    
Share
  

Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
- Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti...

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, - ş-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!

Sămănătorul, 21 ianuarie 1907 – Semnată Ion Fulga

Din volumul „Fantazii”


  

    
Tweet

    
Share
  

Păşeşte-ncet, să nu deştepţi tăcerea,
Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu
Şi-ascunde-ţi bucuria ori durerea,

Să te presimt abia, să nu te ştiu,
Abia să te presimt ca pe-un parfum
De floare scuturată timpuriu...

Căci pe-al tău suflet mândru, orişicum,
O clipă-am fost stăpân... Păşeşte-ncet...
Nu turbura nici praful de pe drum...

Un clopot e un suflet de poet...
Nici rochia-ţi foşnind să nu-l atingă,
Să nu se redeştepte un regret...

Acum când izbutise să se-nvingă 
Şi gândurile vechi să şi le-adune,
O, lasă-l în tăcere să se stingă:

Păşeşte-ncet... nici un cuvânt nu spune.
Căci de-ai vorbi, ca de subt bolţi profunde
De pretutindeni, ca să mă răzbune,

Ecouri mustrătoare ţi-ar răspunde.

Sămănătorul, 2 decembrie 1907

Din volumul „Fantazii”


  

    
Tweet

    
Share
  

Vara s-a dus...
Palid, şi fără vlagă, moare
Colo-n apus,
Mâhnitul soare...

Pustii sunt toate...
Când vine toamna cu vălu-i alb de brumă,
Holdele-s moarte,
Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...

S-a stins farmecul nopţii...
Nu mai răsare luna-n taină...
S-au îmbrăcat natura-ntreagă... cu-a morţii
Neagră haină...

10 octombrie 1888

Reprodusă din „Limbă şi literatură”, VII, 1963


  

    
Tweet

    
Share
  

Iubito, te tot aştept să-mi vii,
În umbra de castani,
Ce-au tăinuit iubirea noastră
Atâţi amari de ani.

Din vremile de mult trecute
Om întocmi amorul iarăşi
Şi dând de-o parte toate cele,
Din nou ne-om prinde buni tovarăşi.

Şi, îmbătăţi de fericire, 
Om da uitărei-ntreaga lume.
Eu după gât te-oi săruta,
Iar tu râzând mi-i spune glume.

Vântul printre crengi ne-a aburi
Cu miros de sulcină,
Iar luna-n ceruri răsărind,
Ne va-mbrăca-n lumină.

Iar noi dormi-vom duşi pe gânduri
În umbra de castani,
Tăinuitori iubirei noastre
De-atâţi amari de ani.

16 Ianuarie 1889

Reprodusă din „Limbă şi literatură”, VII, 1963


  

    
Tweet

    
Share
  

‘Şi dacă ramuri bat în geam’ Eminescu

Şi dacă norii se adun,
Pe cer albastru şi senin,
E ca durerea să mi-o spun
Şi inima-mi să mai alin.

Şi dacă codrii sunt pustii,
Şi nu răsare luna,
E că de-acum n-o să-mi mai vii,
Pe veci, pe totdeauna.

Şi dacă ramu’le se bat,
Acum, ca şi-înainte
E că de-acuma te-am uitat
Şi nu te mai ţin minte.

Şi dacă mâna-mi o mai lunec,
Pe-a lirei coarde amorţite
E ca o clipă să-mi întunec
Durerile-mi neţărmurite,

Şi dacă sunt aşa pustiu,
Şi nimeni nu mă ştie,
E că aşa am fost să fiu,
Şi că aşa a fost să fie.

2 martie 1889

Reprodusă din „Limbă şi literatură”, VII, 1963


  

    
Tweet

    
Share
  

De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare,
Şi fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăţi cu fală norodu-i de mironosiţe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romăniţe.

Sfiala care urcă-n faţa fecioarelor când vine-amorul,
Şi toată jalea şi netihna acelora ce-aşteaptă mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, şi-atuncea lumea s-a-mbogăţit cu trandafirii.

La fiecare pas te-aşteaptă câte-o minune, - ici scânteie
Ca un rubin o ghinţiană, colo un stânjinel se joacă...
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Şi a ştiut să ţese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci tristă-ar fi fost viaţa, şi-ntunecat pe veci pământul,
De n-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Şi cu ce dar ţi-aş da azi ţie ca să-ţi aduci de mine-aminte!

Sămănătorul, 16 Februarie 1903

Din volumul "În grădină", 1905


  

    
Tweet

    
Share