Perpessicius - Distihuri pentru Ixion

Nu-l mai văzusem dinainte de război 
Pe flaşnetarul foarte-n cinste pe la noi.

Cu toţii-n mahala-l credeam defunct şi-ades 
Aminte ne-aduceam de el, cu interes.

Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut 
C-aud un timbru de flaşnetă cunoscut.

Ciulii urechile, dar ce anacronism! 
Nu-nţelegeam acest acces de romantism:

Nu mai era romanţă şi nici vals străvechi 
Această melodie ce-mi venea-n urechi.

Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat: 
Era tot el, cu-aceleaşi zdrenţe îmbrăcat,

Cu-acelaşi papagal decolorat de timp
Ca şi-un drapel plouat în tot acest răstimp.

Pusese jos flaşneta şi-nvârtea atent
Un marş foarte frecvent pe vremea-mi de student.

Deşteaptă-te, române!? şi am zâmbit amar. 
O! scumpul meu, o! bietul meu serenadar,

Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer 
Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?

Cum, n-ai aflat că astăzi toţi s-au deşteptat?! 
Roteşte-ţi ochii şi priveşte ce palat

Şi-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei! 
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?

La scară nu vezi ce automobil 
Aşteaptă să preumble pe copil?

Curând şi doamna va ieşi-n balcon, 
Urmată de o doică şi-un cocon.

Va asculta pierdută în extaz, 
Cu fruntea rezemată de pervaz,

Şi-ţi va plăti cu-un leu-fără-cusur 
Planeta ce i-a fost de bun augur...!

Se-opreşte brusc din cântec şi, netam-nesam, 
În vreme ce prieteneşte-l dăscăleam.

Mă lasă şi dispare-ncet-încet, 
Nemângâiat şi grav ca umbra din Hamlet.

Din „Albumuri - Album urban”