Matilda Cugler-Poni - Durerea

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară, 
Când păsările cântă c-un glas fermecător, 
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară 
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima ferbinte şi plină de credinţă 
Te-arunci în  lume-atuncea şi speri că-i birui 
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă, 
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece 
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc, 
Cum plec atunce toate ca visul care trece 
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

1872