Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Edith Södergran

(1892 - 1923; biografie)

Prin pădurile mari
Zilele toamnei
Stelele
Am văzut un arbore
Cântecul de pe munte
Dragoste
Suflet în așteptare
Triumful de a exista
Celor puternici
Metamorfoză
Hotărîre
O viață
Țara care nu e...
Facla
Fata blondă a pădurii
Descoperire
Taurul
Ai căutat o floare
Iadul
Stelele mișună
Țiganca
Ultima floare de toamnă


         

Prin pădurile mari

Prin pădurile mari rătăceam îndelung,
căutam povești auzite din copilărie.

Prin munții înalți rătăceam îndelung, 
căutam castele visate în tinerețe.

În grădina iubitului n-am rătăcit,
aici era veselul cuc pe care dorul meu îl urmase.

La inceputul paginii

         

Zilele toamnei

Zilele toamnei sunt transparente
și pictate pe fondul de aur al pădurii ...
Zilele toamnei surîd lumii-ntregi.
E-atît de bine să adormi fără nici o dorință,
săturat de flori și-obosit de verdeață,
cu coroana roșie a vitei la căpătîi ...
Ziua de toamnă a ostenit să dorească,
degetele sale, nemilos sunt reci,
În vis pretutindeni ea vede căzînd
neîntrerupt fulgii albi.

La inceputul paginii

         

Stelele

Cînd noaptea se lasă,
eu ciulesc urechea, pe scară;
stelele se înghesuie în grădină,
și eu sunt aici, in beznă.
Ascultă, o stea a căzut sunînd, din ceruri.
Nu umbla prin iarbă, desculță;
grădina mi-e plină de așchii stelare.


La inceputul paginii

         

Am văzut un arbore

Am văzut un arbore care era mai înalt decît toti ceilalți arbori
și acoperit de conuri de neatins.
Am văzut o biserică mare, cu portaluri deschise
și toți cei care ieșeau de acolo erau palizi, puternici
și gata să primească moartea.
Am văzut o femeie care, fardată și surîzătoare,
își încerca norocul la zaruri
și vedea c-a pierdut.

În jurul acestor lucruri era tras
un cerc de netrecut.

La inceputul paginii

         

Cântecul de pe munte

Soarele se culcase în marea-nspumată și plaja dormea;
sus pe munte cînta cineva.
Moarte erau cuvintele lui căzute în apă...
Și cîntecul dispăru îndărătul pinilor, amurgul le lua cu sine.
Cînd totul tăcu din nou, mi-am spus doar atît:
o inimă a sîngerat pe stînca-nserată,
și tulbure-atunci am simțit cum cîntul vorbea
despre lucruri ce nu se întorc niciodată.

La inceputul paginii

         

Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe țărm,
și-am venit la tine goală ca o femeie.
Și ca o femeie m-am așezat la masa ta,
am băut vin cu tine și-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam
unei ființe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ți știam decît mîngîierile ce mă țineau prizonieră.
Și tu ai luat surîzînd o oglindă și m-ai rugat:
privește-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuți din pulbere
și cădeau în pulbere,
am văzut că frumusețea mi-era bolnavă și nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în brațe, atît de tare încît să
nu-mi mai trebuie nimic altceva.

La inceputul paginii

         

Suflet în așteptare

Sunt singură printre arborii lacului,
Sunt prietena vechilor brazi de pe mal
Și confidenta secretă a tuturor sorbilor tineri.
Singură stau culcată și-aștept,
n-am văzut pe nimeni trecînd prin părțile-acestea.
Flori mari mă privesc de sus, de pe lujere-nalte,
Plante agățătoare amare mi se strecoară în sîn,
n-am decît un nume pentru tot, pentru toate, și numele-i dragoste.

La inceputul paginii

         

Triumful de a exista

De ce îmi e frică? Sunt o parte din infinit.
Sunt o parte din marea forță a întregului,
o lume solitară, printre milioane de lumi,
o stea de mărimea întîi care se stinge ultima.
Triumf de-a trăi, triumf de-a respira, trumf de-a exista
triumf de a simți timpul curgînd înghețat în vine,
de a simți șuvoiul mut al nopții
și de a sta în picioare pe stîncă în bătaia soarelui.
Calc pe soare, stau dreaptă, în picioare, pe soare,
nu știu altceva decît soarele.
Timp – care schimbi, timp – care nimicești, timp – care farmeci,
vii oare cu noi rețele de intrigi, cu o mie de șiretlicuri pentru a-mi oferi o viață
asemeni unui grăunțe, unui șarpe încolăcit, unui recif de mare?
Timp – ucigaș – înapoi!
Sorele-mi umple pieptul pînă la margine cu miere suavă
și-mi spune: stelele toate pieri-vor odată și totuși strălucesc fără frică!

1916

La inceputul paginii

         

Celor puternici

Fugiți în singurătate! Fiți oameni!
Nu pitiți cu membre chircite!
Nu captivi cu dinți încleștați!
Nu vulturi bolnavi, încătușați, legați fedeleș!
Învățați să stați drept ca pinii pe stînci ori pe ruguri de stînci.
Deprindeți tăcuta lege a stelelor.
Sfinți și eroi, trupuri agile, creșteți coloane în templul adevărului
Învățați să vă înălțati ca talazurile în furtună.
Întindeți mîinile fratilor voștri, și lumea se schimbă la față.
Zilele cernite ale toamnei au trecut pentru vecii vecilor.

La inceputul paginii

         

Metamorfoză

Ce beatitudine în vînt...
Ce săruturi ale nemărginirii...
Cum s-a schimbat viața mea, cît de calmă e-acum,
cît de înșelător de calmă...
Fericită crăiasa-a legendei,
mai multe furtuni decît sunt pe ocean îți bîntuie inima.
Oare porți în zadar o asemenea inima-n piept?
Timp, apleacă-ți urechea la cîntecul meu!
Cînt uneori astfel în iad, încît damnații răspund
ecoului cerului.
Nu, inimă, tu treci prin foc!
Nu-mi sperie oare destinul divina mea formă?
Micile duhuri ale fericirii oare nu se supun la un semn al propriei mîini?
Viitorul oare nu va veni cînd îl chem?

Septembrie 1918

La inceputul paginii

         

Hotărîre

Sunt un om foarte matur, 
dar nimeni n-o știe.
Prietenii mei își fac despre mine o imagine falsă.
Nu sunt domesticită.
Am cîntărit ce-nseamnă domesticirea în ghearele 
mele de vultur, o știu prea bine.
O, vulture, cîtă suavitate în zborul aripilor tale!
Oare mut vei rămîne cum e totul în jur? 
Poate vrei să faci versuri? Niciodată nu vei putea.
Fiecare poezie va fi smulsă dintr-o poezie,
nu va fi poezie, ci urme de gheare.

La inceputul paginii

         

O viață

Stelele sunt inexorabile
cu toții o știm
dar eu vreau să caut fericirea pe toate valurile-albastre,
și sub toate pietrele sure.
Dacă nu va sosi niciodată fericirea ? Ce e o viață ?
Un nufăr mic se ofilește pe mal.
Și dacă l-a-nșelat presimțirea ? Un val sosește pe țărm
și se stinge în asfințit.
Ce caută-o muscă în pînza de păianjen,
cu ce s-a ales libelula din singura-i zi de viață ?
Nu e nici un răspuns decît două aripi inerte
pe-un piept căzut.
Negrul nu va fi alb niciodată –
dar dulceața luptei ne mai rămîne
și toate zilele cu flori noi ne vin din infern.
Ci vine o zi cînd infernul însuși e gol și cerul închis
și totul încremenit –
atunci nu ne mai rămîne nimic decît trupul unei
libelule pe un fald de frunză.
Dar nimeni nu o mai știe.

La inceputul paginii

         

Țara care nu e...

Mi-e dor de țara care nu e,
tot ce este am ostenit să doresc.
Luna-mi vorbește în rune de-argint
despre țara ce nu-i.
Țara unde orice dorință se-mplinește ca prin minune,
țara unde cad orice piedici,
țara unde ne răcorim sprîncenele noastre rănite
cu rouă lunară.
Viața mi-a fost o fierbinte-amăgire.
Dar un lucru tot am găsit, un singur lucru am cîștigat:
drumul spre țara ce nu e.
În țara ce nu e.
Iubitul îmi umblă cu-o scînteietoare cunună pe frunte.
Cine-i iubitul meu? Noaptea e neagră,
și stelele tremură să-mi dea un răspuns.
Cine-i iubitul? Care-i e numele?
Cerurile-și urcă bolta lor mai sus, tot mai sus,
și fiul omului e înecat în neguri nesfîrșite
și nu primește nici un răspuns.
Doar copilul e o certitudine.
Și își ridică mîinile sale mai sus decît toate cerurile.
De la el îmi vine răspunsul:
sunt singurul pe care-l iubești
               și-l vei iubi totdeauna.

La inceputul paginii

         

Facla

Faclă vreau să-mi aprind peste tot pămîntul.
Să ardă facla
în orice curte noptatecă,
în Alpii cu cerul binecuvîntat,
în tundrele cu cerul melancolic.
Faclă a mea, luminează obrazul celui înspăimîntat,
celui blind, celui întunecat și impur.
Un zeu bun va întinde mîna:
nici o singură clipă nu trăiește omul fără frumusețe.

La inceputul paginii

         

Fata blondă a pădurii

N-a fost, ca ieri,
nunta fetei blonde-a pădurii?
N-au fost, ca ieri, atît de veseli mesenii?
Ea era pasărea ușoară, pîrîul limpede,
ea era tainicul drum și tufișul cu rîsete,
ea era noaptea de vară beată și îndrăzneață,
ea era fără rușine, rîdea fără măsură,
ea era fata blondă-a pădurii;
împrumutase fluierul cucului,
mergea cu pas jucăus din lac în lac.
Cînd fata blondă-a pădurii își serbă cununia,
nu era nici un nefericit pe pămînt:
fata blondă-a pădurii nu știe ce-i dorul,
are păr despletit și potolește visele,
e palidă și trezește dorințele.
Fata blondă-a pădurii își serba cununia,
brazii erau atît de multumiți pe colina de nisip,
și pinii atît de mîndri pe povîrnișul abrupt,
și jnepenii-atît de veseli pe costișe, în soare,
și florile toate purtau colerete albe.
Codrii își presărau polenul în inimile oamenilor,
lacurile scînteietoare înotau în ochii lor,
și fluturii albi veneau și plecau înaitea lor.

La inceputul paginii

         

Descoperire

Iubirea ta îmi întunecă steaua – 
luna se ridică în viața mea.
Mîna mea se simte străina în mîna ta.
Mîna ta e numai jind.
Mîna mea e dor înfocat.

La inceputul paginii

         

Taurul

De ce întîrzie taurul?
Firea mea e-o pînză roșie.

Oare nu văd ochi băltați de sînge,
nu aud răsuflări gîfîite,
nu tremură pămîntul sub copite nebune?
Nu.
Taurul umblă fără corn;
stă în fața ieslei
și îndărătnic își mestecă fînul aspru.
Pînza cea mai roșie
flutură nepedepsită în vînt.

La inceputul paginii

         

Ai căutat o floare

Ai căutat o floare
și ai găsit un fruct.
Ai căutat un izvor
și ai găsit o mare.
Ai căutat o fată
și ai găsit un suflet – 
și ești dezamăgit...

La inceputul paginii

         

Iadul

O, ce măreț e iadul!
În iad nu vorbește nimeni de moarte.
Iadul e zidit înlăuntrul pămîntului
și-i înfrumusețat cu flori de jăratec...
În iad nimeni nu spune cuvinte deșarte...
În iad nimeni n-a băut și nimeni n-a dormit
și nimeni nu zăbovește și nimeni n-are tihnă.
Nimeni nu vorbește în iad, și totuși strigă cu toții,
lacrimile aici nu-s lacrimi și mîhnirea și-a pierdut puterea.
În iad nu se îmbolnăvește nimeni și nimeni nu obosește.
Iadul e același mereu. Iadul e veșnic.

La inceputul paginii

         

Stelele mișună

Stele se înalță! Stelele mișună. Splendidă noapte.
Mii de mîini își ridică vălul de pe față, înaintea vremilor noi.
Vîrsta cea nouă privește pămîntul: o privire de flăcări.
Încet se strecoară pasiunea în inima omului.

Pasiunea de aur îmbrățișează începutul omului cu patima vinelor tinere.
Omul deschide ferestrele dorurilor necunoscute.
Omul uită de toate, ca să asculte cîntul terestru al unei voci noi.

Fiecare stea aruncă o para pe pămînt cu o mînă singură: monedele sună!
Fiecare stea emană molipsirea creației:
o boală nouă, fericirea cea mare.


La inceputul paginii

         

Țiganca

Sunt o țigancă dintr-o țaraă străină,
țin cărțile de joc în mîinile tuciurii pline de taine.
Trec zile și zile, mereu monotone și mereu felurite.
Îndărătnic îi privesc pe oameni în față.
Cărțile mele ard: Ce știu ei?
Știu ei oare că imaginile trăiesc?
Știu ei oare că fiecare carte-i un destin?
Știu ei oare că fiecare carte ce-mi cade în mînă 
are mii de tîlcuri adînci?

Nimeni nu știe că mîinile astea caută ceva,
nimeni nu știe că mîinile astea au fost predestinate cu mult înainte.
Că mîinile astea sunt obișnuite cu toate lucrurile
și totuși pretutindeni se prind numai de un vis.
Puține mîini ca astea se mai află în lume.

Aceste minunate mîini de răpitoare
sub pînza roșie le ascund
în melancolie și încăpățînare, aceste mîini
puternice și împodobite cu inele.
Ochii aceștia negri privesc în dorul fără sfîrșit.
Aceste buze roșii ard într-un foc de nestins,
aceste mîini nepăsătoare își vor împlini țelul
        în posomorîta noapte iluminata de flăcări.

La inceputul paginii

         

Ultima floare de toamnă

Sunt cea din urmă născută floare a toamnei.
Am fost legănată în leagănul verii,
am stat de strajă cînd dă să muște vîntul din nord,
îmi arde în roșu obrazul,
odinioară alb.
Sunt ultima floare de toamnă.
Sunt cel mai tînăr copil al primăverii-ngropate.
Să mori cea din urmă – e-atît de ușor;
am văzut lacul minunat de albastru,
am simțit vara moartă răsuflînd sclipitor,
caliciul nu-mi mai poartă altă sămînță decît a sfîrșitului.
Sunt ultima floare de toamnă.
Am văzut universul încremenit al toamnei,
am văzut lumina prietenă a doua inimi depărtate,
e atît de ușor s-o urmezi,
acum voi închide poarta cea de pe urmă.
Sunt ultima floare de toamnă.

La inceputul paginii