Mariana Marin - Elegie - În sanatoriul din munţi

În sanatoriul din munţi
la adăpost hehei! din nou la adăpost
până când într-o zi (obişnuită, desigur,
ca ziua noastră de nuntă)
am văzut cum cineva
îmi sapă în carnea tânără o altă faţă.
Timid, la început. Cu indiferenţă, apoi.
Nimic mai măreţ decât spectacolul
unui trup care moare,
părea că-mi spune noul meu chip.
Nimic mai aproape de zei.
Astfel am început să trăiesc
în două chipuri deodată.
Unul, însigurat şi palid.
Celălalt, pe care îl vedeţi,
din care vă pot oferi oricând
mai multe capete, mai mulţi ochi.
Iată-mă, deci,
în sanatoriul din munţi
(la adăpost hehei! la adăpost)
din nou la adăpostul acestei iluzii severe,
înghiţind cuvintele a două chipuri,
vorbind cu ele şi visind neruşinat
şi obişnuit, desigur,
ca în ziua morţii noastre.