Nicolae Nicolau - Elegie

Stins pâlpâie în juru-mi o calmă desfrunzire
Ca fluturări de pânze pe ostenite ape
La ceasul când amurgul coboară să-şi adape
Cerbii de fum în lacul cu palide safire.

Gol sufletul; cărarea, şi-asemeni clipa – goală;
Cu mâini de plumb zadarnic aş mai deschide-o poartă.
Ce vis s-ar mai răsfrânge, ca-ntr-o oglindă moartă
În visu-mi, ars de-o veghe, nepământeană boală?

Autumnal, departe, mai tremură odată
Un clopot, ca un geamăt prin înserarea oarbă
Şi-n urma lui, mai dese vin încă să mă soarbă
Tentaculare linişti, cu buza sângerată.

Şi-ncet, cu pas lunatic, nesărutat de stele,
Plecat spre ţărmul nopţii mă risipesc în ceaţă,
Cum lunec fără umbră, despovărat de viaţă,
Cu ochii uzi, prin toamnă, sub pleoapele prea grele.

Aiud, 1960

Din anologia Aceşti mari poeşi mici, culeasă de Mihai Rădulescu după Poeţi după gratii