Andrei Mureşanu - Eremitul din Carpaţi

Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte, 
Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci, 
Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte 
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie, 
Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri; 
Pe unde primăvara cu multă maiestrie 
Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată, 
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc. 
Cu-aceste scule simple se află mobilată 
Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri, 
Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit, - 
Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă, 
De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut, 
Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie 
Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade, 
Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;
S-apucă cu iuţeală de verice palisade,
Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie 
A rumpe jugul aspru şi mult apăsător; 
Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie 
A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare, 
De sâlă şi sclăvie e un triumf părut; 
Căci spiritul culturei străbate de mirare 
Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge 
În cauza cea morală şi plină d-adevăr, 
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge, 
Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate, 
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate 
Prin casă şi-n afară la-ntregul nost' popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale 
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine 
Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti 
De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine; 
Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor 
Atunci în astă lume neavând vro mulţămire, 
Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!

1854