Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

George Coșbuc

(1866 - 1918)

Țiganii
Spînzurați-l de-i mișel
Nebuna
In Opressores
Lupta vieții
Numai una
Nu te-ai priceput
Subțirica din vecini
La pârâu
Fata morarului
Pe lângă boi
Noapte de vară
La oglindă
Rada
Dușmancele
Scara
Ispita
Iarna pe uliță
Mama
Nunta Zamfirei
Regina Ostrogoților
Decebal către popor
Moartea lui Fulger
El Zorab
La Paști


         

Țiganii

Dorm cîmpiile-n lumină.
Peste pacea lor senină
Cade soarele-n apus.
Un convoi s-arată-n zare...
Crește-ncet pe drumul mare
Și cum vine tot mai tare
Pulberea se-nalță-n sus.

Vin țiganii !... fără veste
Pe la porți răsar neveste,
Satul se deșteaptă-acum -
Cînd prin văl de praf subțire
Începură se se-nșire
Cară mici cu coviltire
Scîrțîind încet pe drum.

Trec flăcăi cu urși în lanțuri.
Cîinii deșteptați din șanțuri,
Latră fără să-i asmuți
Și orbis s-aruncă-n cete, -
Dar flăcăii largi în spete,
Calcă mîndrii și tăcuți...

Vine-apoi pestrița gloată
Cu gospodăria toată
Caii slobozi, fără frîu,
Duc merindele-n spinare
Și se țin pe lîngă care,
Iar vătaful sta călare
Cu harapnicul la brîu.

Sar copii goi si strigă,
Cer la poartă mămăligă,
Babe frînte din mijloc,
Iar țigăncile cu gura
Întețesc harababura
Cînd îți umplu bătătura
Să-ți ghicească din ghioc.

Vin mișcînd din șold alene
Cu privirile viclene
Și cu sînii arși de vînt,
De la sudul tainic unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veșmînt...

S-a oprit lîng-o poiată
Un țigan răzleț de ceată,-
Ochii-i fug după găini...
Strîns își ține-acum vioara
Și cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toți copiii din vecini.

Mai încolo, pe-o mîrzoagă,
Dintr-o gură de dasagă
Atîrnată de oblanc,
Fără scîncet, cu sfială
Iese negru la iveală
Numai cît o portocală
Un căpșor mirat de țînc.

Lume pe la porți se-ndeasă.
Chiar și doamna preuteasă
Și-a lăsat gherghefu-n pat
Și-și păzește-n prag odaia.
Crește-n uliți hărmălaia
Cînd domoală trece laia
Cătră margine de sat.

Și s-au dus... Pe cîmp, pe drumuri,
Pale străvezii de fumuri
Se ridică-n depărtări.
Limpede-asfințit coboară;
Crezi că-n uriașa-i para
Un oraș întreg, o țară
Arde dincolo de zări...

La inceputul paginii

         

Spînzurați-l de-i mișel

Spînzurați-l, de-i mișel,
De-i nebun, la gard cu el;
     De-i ciocoi cu fumuri,
Dați-l celor lui de-un fel:
     Cînilor din drumuri

Ce vă doare cui i-ați spus?
Pentru cine-ați tot adus
     Smirna și tămîia?
Latini jos și lifte sus,
     Iar în vîrf momîia

Buni or răi, romîni suntem,
Romînesc pămîntu-l vrem,
Romînească țara.
Noi ne suferim ce-avem,
     Noi purtăm ocară.

Cui nu-i place-așa cum vrem
     Ducă-se la dracul.
Ai venit la noi golan
Fără țară, far-un ban,
     Fără neam și nume,
Și-astăzi, cîne,-al meu dușman,
     Vreai s-orbești o lume

La inceputul paginii

         

Nebuna

Voi o vedeți fugind prin sat,
     Cu zdrențele șiroi,
Desculță-n ger, cu ochii supti,
     De cine rîdeți voi?
Și după dînsa, curioși,
     De ce fugiți în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
     De-i faceți rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiți
     Cînd iese-n drum, și cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
     O bateți înjurînd.

Îi știți povestea ei? De-o știți,
     Ce mult vă cred mișei.
Dar nu! Atunci ați fi miloși
     Cu dînsa, dragii mei.
Veniți dar, vreau azi să vă spun
     Povestea vieții ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
     Un bucium repetat
Dă sunet, și lătrau zăvozi;
     Bărbat lîngă bărbat
Ieșea din văi, suia pe culmi
     Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
     Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
     Și sus și tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiți
     Un cerb pe goană pus.

Și șir de șir gonaci stăteau
     În umbra de copaci,
Și contele pe-un tînăr cal
     Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
     A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
     Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toți,
     Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
     Cu rîsete, huhu!

Luptîndu-se cu moartea, el
     În pat se zvîrcolea,
Și biata mă-sa! Vezi-o azi
     Cum plînge-n hohot ea?
Același plîns, pe care-atunci
     Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Și vă bateți joc
     De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
     S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o știți
     De rîs obștesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
     Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
     De mult bolnăvicios,
Zăcea și el, puteai de slab,
     Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
     Pe răni al cîrpei nod,
Și-n vatră focul stins de mult
     Și nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
     Doi morți sub un prohod!

Iar azi, cînd se trezește-n ea
     Nelimpedele gînd
Al morții lor, ce rîs aflați
     În plînsul ei? Urlînd
Mortește, biata, iat-o iar,
     De zid cu fruntea dînd.

Și vezi cum face gesturi ea,
     Așa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
     Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
     Și-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
     În ușa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopți întregi
     Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
     Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea
     Și traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
     P-al schitului pristol,
Și harnică, din ceas în ceas
     Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
     S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămașă-n flori
     Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteț,
     Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
     De patimi păgînești.
-"De ce-ncui ușa? Ce vrei tu?
     Turbatule ce ești!"
Și capul ea și l-a zdrobit
     De drugii din ferești

A fost prea mult! Cînd i-au adus
     Pe Sanda doi argați,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
     Cu pumnii ridicați,
Cu gura plină de blăstăm,
     Cu ochii înghețati.

Ești om nebun, cînd vrei să porți
     Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
     Sili pe slabi la rău,
Și domnii sunt d-aceea tari,
     Căci rîd de Dumnezeu!

Și-aici i-a izbucnit din ochi
     Plînsoarea bob de bob,
Și jos, săcată de simțiri,
     Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn și Dumnezeu,
     Ei ambii rîd de rob.

Și noi? Să rîdem înjurînd
     Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganți în drept
     Și-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuiești
     Pe domni, ca pe mișei!

La inceputul paginii

         

In Opressores

Tu te plîngi că milă nu-i?
Mai aștepți tu mila lui?
Haina el ți-o ia din cui,
     Pîinea de pe masă.
Casa ta, și ei stăpîni!
Prindeți ce vă cade-n mîni,
Și-i loviți la mir, romîni,
     Că-i la voi acasă.

Numai temniți ne-au zidit,
Numai lanțuri au gătit,
Numai cuie-au făurit,
     Cruci de schingiuire;
Dar, pe moși și pe nepoți,
Și pe iad, pe dracii toți,
Nu mai vrem să fim iloți
     Nu vrem umilire!

Noi ne-am plîns și-am plîns de-ajuns,
Ne-au bătut, și ne-am ascuns;
Ne-au scuipat, și n-am răspuns
     Am crezut în soarte.
Noi murim de mii de ori;
Și e laș așa să mori!
Sus, romîni! Suntem datori
     Numai cu o moarte.

Prigoniți de soarte noi?
Slabi și de virtute goi?
Lași copii din tați eroi?
     E mințit cuvîntul!
Azi ne prigonesc acei
Cari ne cred bărbați mișei
Că privim tăcînd la ei
     Cum ne-nchid mormîntul

Stati cu mîna-n sîn, flăcăi?
N-auziți plîngînd prin văi?
Ceru-i roșu de văpăi
     Și se umflă vadul;
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă și el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor;
     Ne-nfrățim cu iadul.

La inceputul paginii

         

Lupta vieții

Copiii nu-nțeleg ce vor:
A plînge-i cuminția lor.

Dar lucrul cel mai laș în lume
E un bărbat tînguitor.

Nimic nu-i mai de rîs ca plînsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viața; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui ? Ești un nemernic
Cînd n-ai un țel hotărîtor.

Tu ai pe-ai tăi ! De n-ai pe nimeni,
Te lupți pe seama tuturor.

E tragedie-nălțătoare
Cînd, biruiți, oștenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Cînd brațul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plînge
Și-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfîrșitul luptei,
Să stai luptînd, căci ești dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte,
Iar cei fricoși se plîng și mor.

De-i vezi murind, să-i lași să moară,
Căci moartea e menirea lor.

La inceputul paginii

         

Numai una

Pe umeri pletele-i curg rîu -
Mlădie ca un spic de grîu,
Cu șorțul negru prins în brîu,
     O pierd din ochi de dragă.
Și cînd o văd, înebunesc;
Și cînd n-o văd, mă-nbolnăvesc,
Iar cînd merg alții de-o pețesc,
     Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
     Cu ochii cît e zarea.
Așa cum e săraca ea,
Aș vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lumea rea
     Îmi tot închid cărarea.

Și cîte vorbe-mi aud eu!
Toți frații mă vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
     Iar mama la icoane
Mătănii bate, ține post;
Mă blestemă: -"De n-ai fi fost!
Ești un netot! Ți-e capul prost
     Și-ți faci de cap, Ioane!"

Îmi fac de cap? Dar las' să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-npac
Și eu am să trăiesc sărac,
     Muncind bătut de rele!
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor -
Și fac ce vreau! Și n-am să mor
     De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!
Legat de dînsa, eu să știu
Că am urîtei drag să-i fiu?
     Să pot ce nu se poate?
Dar cu pămîntul ce să faci?
Și ce folos de boi și vaci?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
     Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Așa om nici vladică nu-i
     Și nu-i nici împăratul!
Să-mi cînte lumea cîte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea;
Decît să mă dezbăr de ea,
     Mai bin-aprind tot satul

             (Balade și idile 1889)

La inceputul paginii

         

Nu te-ai priceput

Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ți-am fost dragă, știu eu bine,
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
Și eu toate le-am făcut,
Ca să poți să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi: -" Mă vrei tu, fată?"
Și plîngeam de supărată
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Zici că-s mîndră și n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde știi? În cale
Ți-am umblat și-n deal, și-n vale,
Și-orișiunde te-am știut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-nprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Și plîngea durerea-n mine
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Am fost rea și n-aș fi vrut
Să te las, ca altă fată,
Să mă strîngi tu sărutată?
Dar m-ai întrebat vreodată?
Mă-nvingea să te sărut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chiar cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, și mie
Mi-a fost luni întregi mînie
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aș fi vrut să merg? E, lasă!
Că de-o fată cui îi pasă
Nu se ia după părut!
De-ntrebai, ai fi văzut!
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul
Tu cu pîinea și cuțitul
Mori flămînd, nepriceput!

               (Balade și idile 1889)

La inceputul paginii

         

Subțirica din vecini

Ea mergea căpșuni s-adune,
     Fragi s-adune
Eu ședeam pe prag la noi.
Ea ca șarpele prin foi
Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mîinile ei mici și moi,
În ureche-o vorbă-mi spune,
Rîde lung și fuge-apoi.

Pieptul plin cu mîna-l ține,
     Strîns îl ține,
Că-i piept tînăr și mereu
Ar sălta, și-n salt e greu.
Stă pe loc și-i pare bine,
Bate-n palme: -"Te știu eu:
Nu mai vin! De viu la tine,
Mă săruti și nu mai vreu!"

Eu o chem și-i spui de toate,
     Multe toate,
Multe bune și-n zadar.
-"Nu-mi faci capul călindar!
Nu te cred și nu se poate!"
Eu mă-ntorc: -"Ei, du-te dar!"
Capul mi-l proptesc pe coate,
Stau pe prag, pe gînduri iar

Stînd așa, un braț ridică,
     Blînd ridică,
Părul meu, pe frunte dat.
Cînd mă-nalț, rămîn mirat:
-"Te-ai întors?"  -Și supțirică,
Ea pe piept mi s-a lăsat,
Și zîmbea c-un fel de frică:
-"Răule, te-ai supărat?"

            (1893 Balade și idile)

La inceputul paginii

         

La pârâu

Venea pe deal, voios cîntînd
     Flăcăul;
Pe-un umăr coasa legănînd,
Venea fără nici un gînd
     Flăcăul.
Dar iată-n drum îl afla răul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum?
     Pîrîul -
Așa de lat și chiar acum!

Dincolo cîmp și lan și flori,
     Ei, cată!
Și doine și secerători;
Pîrîu-i lat, și să nu mori?
     Ei,  cată!
Și-n grîu, ei, bată-mi-l să-l bată!
În grîu, în grîu? Dar ce-i în grîu?
     O fată -
Înoată-n spice pînă-n brîu.

"Să n-ai, Catrino, zi de rău!"
     Ea tace.
"Ei, iaca naiba de pîrîu,
Mi-l puse focu-n drumul tău!"
     Ea tace.
Deloc o vorbă! Sa preface.
Deloc, deloc, de ce deloc?
     Că-i place
Și vrea de el să-și bată joc.

"Ai, fă, copii acasă mulți?
     Ei, iacă!
Nu vii, urîto, nu m-asculți?
De dragul tău să mă desculți?
     Ei, iacă!
Mai bine plec!" Și dînsul pleacă.
Dar ea? Dar ea? Ce-și zice ea?
     Să treacă!
Să facă-n urmaă cum o vrea

Văzîndu-l, însă, c-a plecat,
     Ea-și pune
Deoparte snopul: -"M-ai chemat?"
El mîna peste ochi mirat
     Și-o pune.
-"Să-ți spun ceva! Cuvinte bune!"
-"Să spui, să spui! dar ce să spui?
     Ei, spune!
Dar iute, vezi, că vreme nu-i!"

-"Haid',treci pîrîul! Ce te-ntreci,
     Catrino!"
-"Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?"
-"Dar nu-i cît Oltul, poți să-l treci
     Catrino!"
-"Vecine, nu!" -"Ba da, vecino!
Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai?
     Haid'vino!
De-atunci și peste mări treceai."

-"Ei, iaca, viu! Dar de nu-mi spui
     Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i!!"
Știa doar fata felul lui!
     Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este?
Apoi, apoi? Ce-a fost apoi?
     Poveste -
Tot eu să spun? Ghiciți și voi.

                ( Balade și idile, 1892 )

La inceputul paginii

         

Fata morarului

Sub plopii rari apele sună
Și plopii rari vîjîie-n vînt,
Iar roata se-nvîrte nebună!
Eu stau la covată și cînt,
Dar singură nu știu ce cînt,
Și-n ochii mei lacrimi s-adună.

Așa-i de-ntuneric afară!
Din cer un iad pînă-n pămînt.
Eu cînt tot un cîntec d-aseară
Și-așa mi-e de silă să-l cînt,
Eu tremur și n-aș vrea să-l cînt,
Și-l tac, dar nevrînd îl cînt iară!

O, stînge-te, lampă, te stînge!
Că brîul de-ncins mi-a fost lung,
Dar brîul meu astăzi mă strînge,
La copcii cu greu îl ajung!
Așa de cu greu îl ajung,
Și-n copcii el trupul mi-l frînge!

Dormi, mamă, dormi, draga mea mamă,
Să nu-ntrebi de ce nu dorm eu!
Obrazul ascuns sub năframă
E martur păcatului meu,
E martur amarului meu:
Tu n-ai băgat încă de seamă!

Sub plopii rari apele sună,
Și plopii rari vîjie-n vînt,
Scot hohote parcă să-mi spună
În rîs ce netrebnică sunt!
Ce rea, ce nemernică sunt,
Iar apele-mi strigă: -"Nebuna!"

O, macină grîul mai bine
Și-nvîrte-te, roată, mereu!
Că lumea se-nvîrte cu mine,
Și vreu, și eu nu știu ce vreu!
Ba lasă, că știu ce vreu:
Aș vrea să fiu, roată, supt tine!

               (Balade și idile 1889)

La inceputul paginii

         

Pe lângă boi

Pocnind din bici pe lîngă boi,
În zori de zi el a trecut
     Cu plugul pe la noi.
Și de pe bici l-am cunoscut,
Și cum țeseam, nici n-am știut
Cum am sărit și m-am zbătut
     Să ies de la război.

Și-atîta tort mi-am încîlcit
Și-n grabă mare-am spart un geam,
     Știu eu ce mi-a venit?!
Am cap, dar parcă nu-l mai am!
Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam,
Dar era-n zori, și eu voiam
     Să-ntreb cum a dormit.

Și, vezi, așa-i el, nu știu cum!
M-a prins de braț și m-a cuprins
     Să mă sărute-n drum.
Dar eu din brațe-i m-am desprins
Și l-am certat și l-am împins-
Dar n-am făcut cu dinadins,
     Și rău ce-mi pare-acum!

O, nu mi-e că mi-am sîngerat
La prag piciorul într-un cui,
     Dar mi-e că e păcat!
Om bun ca dînsul nimeni nu-i,
Și pentr-o vorbă rea ce-i spui,
El toată ziulica lui
     Muncește supărat!

              (Balade și idile 1891)

La inceputul paginii

         

Noapte de vară

Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiș;
Zboară mierlele-n tufiș
Și din codri noaptea vine
Pe furiș.

Care cu poveri de muncă
Vin încet și scîrțîind;
Turmele s-aud mugind,
Și flăcăii vin pe luncă
Hăulind.

Cu cofița, pe-ndelete,
Vin neveste de la rîu;
Și cu poala prinsă-n brîu
Vin cîntînd în stoluri fete
De la grîu.

De la gîrlă-n pîlcuri dese
Zgomotoși copiii vin;
Satul e de vuet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.

Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniștea-i acum deplină
Și-a-nnoptat.

Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaițele-au murit,
Și prin satul adormit
Doar vreu cîne-n somn mai latră
Răgușit.

Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Și se nalță,-ncet-încet,
Gînditoare ca o frunte
De poet.

Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apă-n vad.


Dintr-un timp și vîntul tace;
Satul doarme ca-n mormînt-
Totu-i plin de duhul sfînt;
Liniște-n văzduh și pace
Pe pămînt.

Numai dorul meu colindă,
Dorul tînăr și pribag,
Tainic se-ntîlnește-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă
Drag cu drag.

            (Balade și idile 1892)

La inceputul paginii

         

La oglindă

Azi am să-ncrestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puișorul,
Și-am închis ușa la tindă
     Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu, cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Și ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Și la ureche,
     Uite-o floare.

Asta-s eu! Și sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa,
Și ce fată frumușică
     Are mama!

Mă gîndeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Și mama-mi coasă
Șorț cu flori, minune mare
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
     Că mă are.

Știi ce-a zis și ieri la vie?
A zis: -"Ce-mi tot spun ei mie!
Am și eu numai o fată,
Și n-o dau să fie dată:
Cui o dau voiesc să-mi fie
     Om odată".

Mai știu eu! Și-așa se poate!
Multe știu, dar nu știu toate.
Mama-mi dă învățătură
Cum se țese-o pînzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
     Gură-n gură.

N-am să țes doar viața-ntreagă!
Las' să văd și eu cum se leagă
Dragostea - dar știu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
     Și pe mine!

Că-s subțire! Să mă frîngă
Cine-i om, cu mîna stîngă!
Dar așa te place dorul:
Subțirea, cu binișorul
Cînd te strînge el, să-ți strîngă
     Tot trupușorul.

Brațul drept dacă-l întinde
Roata peste brîu te prinde
Și te-ntreabă: -"Dragă, strîngu-l?"
Și tu-l cerți, dar el, nătîngul,
Ca răspuns te mai cuprinde
     Și cu stîngul.

Iar de-ți cere și-o guriță -
Doamne! Cine-i la portiță?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vîntul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosița
     Sta-mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brîu, și toate!
Și cosițe cumpărate,
Stai, să-nchei și testementul
     Pe la spate.

Uite ce bujor de fată
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poți, oglinda, spune!
Ei, tu doară nu t-ei pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
     Gînduri bune.

De-ar ști mama! Vai, să știe
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi și nevast-odată:
Las' să văd cît e de bine
     Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una știe
Mai mult decît fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna
Și mă mir eu ce-o să fie
     Asta una!

Brîu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu șorțu! O, să-mi șadă
Fata cum îmi stă nevasta...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
     Pe fereastră.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul,
Să mă port să nu mă prindă.
Salba, jos! Și-n cui, oglindă!
Ce-am uitat? Închisă ușa
     De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,
Și-a găsit niște vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie:
Doamne, de-ar fi dat de mine,
     Ce bătaie!

                  (Balade și idile 1890)

La inceputul paginii

         

Rada

Are Dochia mult cît are,
Nu e mult o fată mare?
Că-ntre domni, dar orișiunde,
Dacă-ți știe ea răspunde
Grai ales și lin ca apa,
Apoi las' că Rada știe
Și-n ce fel să poarte sapa.

A fost și ea-n școli o toamnă,
Dar găsești că ea vreo doamnă?
Cu cosiță gălbioară,
Ea e naltă și ușoară
S-o vezi numai și să tremuri!
Și de-abea pe la Sîn-Petru
Umple optsprăzece vremuri.

Sunt și-n sat destule fete,
Cari de n-au cu ce să-mbete
Ochii omului, au pieptul ele
Alb de taleri și mărgele.
Rada, cînd o vezi, te fură
Cu necontenitul zîmbet
Și cu-a vorbelor căldură.

Harnică, din zorii zilei
Nu stau mînile copilei
Fără lucru, tot să prindă,
Casa lor toată-i oglindă.
La izvor vezi pe Rodica
Pînă-n zori, cînd pe sub streșini
Încă doarme rîndunica.

Pe izlaz nu-i multă hrană,
Dar vezi albă ce-i Joiana!
Și-n amurg copila-n tindă
Foc în vatră vrea s-aprindă,
Dar mu-mu, Joiana muge
Rada, fă, s-alergi degrabă,
Că-n șopron vițelul suge

-"Doar e tare! Haid' mai iute!"
Și din drum, ca să-i ajute,
Vin flăcăii totdeauna.
Nu-i înjugi așa cu bună
Pe vițel, și Rada-i slabă,
Știu flăcăii! Și-și fac seara
Pe-aici vecinic ceva treabă

Vaca-i tot ce-au ei, la biata!
Toarce-n sat cu ziua fata,
Dar e veselă din fire;
De noroc și-ndestulire
Inima-i în veci e plină:
Cînd e fericită, spune-mi,
Mai mult ce-are o regină?

Rada-i nălucire vie,
Cînd aleargă pe cîmpie
Și-i bat vînturi în cosiță,
Ori cînd seara stă-n portiță,
Și-o întrebi: -"Ce-aștepți, iubită?"
Și pe dup-un stîlp s-ascunde,
Galbenă de zăpăcită.

Dar la holdă! Arde soare,
Fetele secerătoare
Rîd și cîntă, snopi fac grîul,
Murmură-ntre salcii rîul;
Fug la rîu vreo patru fete,
E și Rada? Fug flăcăii
Și ei, toți, și nu le-e sete.

Și-n genunchi atunci pe țărmuri
Ea din pumni cît două sfărmuri
Bea, iar Nicu: -"Dă-mi și mie!"
-"Taci! și bea din pălărie!"
Cere el, cer mulți să-i deie
Rada rîde, le dă apă,
Toți din pumnii ei să beie.

-"Zece stropi nu pot să-ncapă:
Prea e mic pahar de apă!"
Și-atunci ea, cînd el glumește,
Joacă pumnii și-l stropește
Pe obraz, dar drăgălașa
Tot ea-l zvîntă,-n loc de carpa,
Mîneca de la cămașă.

Și cum știe ea s-aleagă
Ce-i frumos! Atît de dragă
O da portul îmbrăcîndu-l!
Cînd o vezi, te-mbată gîndul
Că, iubind-o trei dumineci,
S-ar mira de tine altarul
Că păcat ai să cumineci!

Iat-o veselă și-aprinsă;
Joacă hora! Cum e-ncinsă,
Cum își poartă-a ei făptură,
Toată-i ca-n zugrăvitură
Mamele, privind-o-n horă,
Să cotesc: "Olio, tu , leică,
Ce mai drac frumos de noră!"

De-o-ntîlnesc în drum bătrînii,
Ei fac pod cu palma mînii
Peste ochii slabi, s-o vadă:
-"Draga moșului, tu, Radă!"
Și uimiți de fata Dochii
O desmiardă și cînd pleacă,
Umezi au de lacrămi ochii.

Dar de-i Rada cît de blîndă,
Ea de mic-a fost osîndă
Pentru sat. Și nu-i mirare,
Ei flăcăi, ea fată mare:
Pentr-un rîs al ei se ceartă,
Și din joc să prind feciorii
La trînteli, cît doamne iartă!

Da! Și Rada-i mare hoață,
Poate satul tot să-l scoață
Din sărit, ea știe bine!
Dar se teme de-oarecine.
Mă-sa e? Ferească domnul!
Alt temut: ca să nu-și piardă
Pe acel ce-i pierde somnul.

-"Unde mergi?" -"Mă duc la moară!"
-"Viu și eu!" Și din uscioară
Vladu iese-n cap de stradă.
-"Nu m-ajungi!" -"Te-ajung eu, Radă!"
Dar fugind i să desprinde
Șorțul alb din brîu, iar Vladu
Nu-i dă șorțul, ci i-l vinde.

-"Ieri mi te-am făcut scăpată;
Azi nu-mi scapi nesărutată!"
-"Cum nu scapi din mînă fumul
Nu-mi ești drag, de ce-mi ții drumul?"
Ea nu-și crede-a ei cuvinte;
De le-ar crede Vladu însă,
Rada și-ar ieși din minte.

Și cum vrea să nu vrea fată,
Dragul ia, dragul dă plată,
Un sărut păcat să fie?
Numai popa să nu-l știe,
Că te sperie cu iadul
M-ar putea speria pe mine
Popii toți, de-as fi eu Vladul!

            (Balade și idile 1889)

La inceputul paginii

         

Dușmancele

Las' ochii, mamă, las' să plîngă!
Tu leagăn tot cu mîna stîngă
Mi-ai dat să sug, de-aceea sunt nătîngă!
Dar n-am pus doară jurămînt
Să merg neplînsă în mormînt!

Nu plîng că mi-e de Leana teamă;
De ciudă plîng eu numai, mamă.
Cuvintele ei nu le ieu în seamă,
Dar mi-e rușine și mi-e greu
Că scoală satu-n capul meu.

Ea duce sfat din casă-n casă
Că n-am broboade de mătasă,
N-am șorț cu flori - și dacă n-am, ce-i pasă?
N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam,
Și n-o să-mi meargă neam de neam

Stă-n drum de vorbă cu vecine
Și bate-n pumni: -"Să mor îmi vine,
Auzi tu! să se prindă ea cu mine!
Știi ieri la moară ce spunea?
Că-s proastă foc și gură-rea!

Și-auzi! Îi umblă-n cap, tu, soră,
S-ajungă ea Lucsandrei noră!
O, meargă-i numele! N-o vezi la horă?
Ce șorț! Nu-ți vine nici să crezi;
Fă cruce, fă, să nu-l visezi.

Nu l-aș purta nici la porunca!
Ce poartă ea, alt om aruncă,
C-un rînd de haine-o văd mergînd la muncă,
La joc și hori același rînd,
Îl poartă-ntr-una, și de cînd!

Lucsandra-i doară preuteasă,
Ea-și cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri și-n duium acasă.
Ea n-a ajuns, oricum și cum,
Să-și strîngă nora de pe drum.

Să-și ieie nora pe-o satană?
Că e săracă și golană;
De ce nu vine ca să-i dau pomană?
Nu-i casa lor în care stau
Și-n casă nici cenușă n-au!"

Auzi tu, mamă, cîte-mi spune?
Și-aleargă-n sat să mai adune
Și cîte porecliri pe-ascuns î-mi pune.
De-aș sta să-i dau și eu răspuns,
La cîte legi am fi ajuns!

Ea-mi sare-n drum, că doară-doară
M-apuc să-i spui o vorbă-n poartă;
Și dacă tac, îi vin călduri să moară.
Să vezi tu, mamă-njurături!
Că ea cu mă-sa-s zece guri.

Cu gura, mă-sa bate-o gloată,
Și-i de otravă Leana toată -
Mi-ar pune capul sub picior, să poată.
Dar lor pe plac eu n-am să mor,
Că n-am ajuns la mila lor.

De foame nu dau popii ortul!
Eu iarna singură-mi țes tortul
Și umblu și eu cum socot că-i portul.
De n-am mătăsuri, am ce pot,
Nici bun prea-prea, nici rău de tot.

Mă prind cu ea? Cel sfînt s-o bată!
Dar cum mă prind? Ea e bogată,
Ce haine mi-am făcut ca ea vreodată?
La joc mă poți oricînd vedea
Cu fetele de sama mea!

Ori am vorbit cu dînsa glume?
O fac de rîs și-i scot eu nume?
Ori ies, gătită-n ciuda ei, în lume?
Îi știu eu focul - ochii mei!
Lisandru e, că alta ce-i ?

Dar ce? Îl țiu legat de mine?
Îl trag de mînecă? Ba bine!
El vine-așa, de dragul lui, cînd vine.
Eu nu pot ușa să i-o-ncui,
De stă prea mult, eu cum să-i spui?

Sunt eu la urmă vinovată
Că Leana umblă ca turbată
Să-l vadă-n casa lor intrînd o dată?
Și dacă lui nu-i dă prin gînd,
Ea blestemă de nu-și dă rînd!

Dar poate dă ea bobi cu sata!
O fierbe ciuda pe urîta
Că-s mai frumoasă decît ea, și-atîta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei ce-i partea mea.

Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dînșii cum socot o fată,
Bogata-și pupă boii-n bot,
Îmbătrînind cu boi cu tot!

               (Balade și idile 1893)

La inceputul paginii

         

Scara

Am găsit-o ieri în prun,
Dar - să nu grăbiți ocara! -
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: -"Ești nebun?
Pune scara!"
-"Dacă-njuri, eu n-o mai pun!"

Mai la urmă pe-un cuvînt;
Să se lase sărutată
De atîtea ori deodată
Cîți fustei la scară sunt.
Sărutată 
Lăudat fii, tată sfînt!

-"Unsprezece", spune ea;
Eu zic: -"Bine", pe credință;
Doar o fi avînd știință
Scara cîți fustei avea.
Pe credință 
Asta e pierzarea mea!

Și-o sărut mereu-mereu;
Orice-ați spune, orice-ați face,
Nu știu cum, dar mie-mi place
Să sărut - așa sunt eu!
Orice-ați face,
Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, și iată scara!
Vrînd să pui la cale țara,
N-am de lucru și m-apuc
Să-ntorc scara,
Și cînd colo, stau năuc!

Dar să număr la fustei -
Uite-i, frate, doisprezece!
Și-un cuțit prin piept îmi trece
Implantat de mîna ei!
Doisprezece,
Iată-mi moartea, dragii mei!

A greșit, îmi spuneți voi?
Cum de n-a greșit să spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, cînd e joi!

Zici că poate n-a știut
Cînd vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborîndu-i, și-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dînsa, ce-a făcut!

M-a scurtat așa, știind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasa!
N-o mai cred, s-o văd murind!

            (Fire de tort, 1895)

La inceputul paginii

         

Ispita

Ei, acum te uiți la cană,
Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!
Nu-mi fi inima dușmană
Cînd vezi răul lîngă mine
Haide, prinde-mă mai bine
De mijloc!

Uite-mi hainele, ca spuma,
Le-am țesut cu mîna mea;
Zici în gîndul tău acuma;
"Ce mai pui de căprioară!
Vezi, așa o văduvioară
Mi-ar plăcea!"

Ha, ha, ha! Să-ți meargă veste
De șiret!...Ei, cine-mi ești!
Tragi cu ochiul la neveste;
Treci prin sate ca-mpărații!
Da' te-or bănui bărbații
Și-o pățești!

Spune-mi drept: ți-au spus vreodată
Popii că păcate-ți scriu
Dacă-mbrățișezi vreo fată?
Să nu-i crezi! Ei știu Psaltirea,
Dar ce foc o fi iubirea,
Nici nu știu.

Nu-ți plac ochii verzi? Ei, iacă!
Uite-ai mei! Nu te uita
Prea cu dor, că pot să-ți placă!
O, sunt tineri zeci și sute
Cari ar vrea să mi-i sărute,
Și eu ba!

Hoțule! Te uiți la mine;
Știu eu ce gîndești acum,
Că de-aceea ți-e rușine
Eu de-aș fi flăcău odată,
Nu m-aș rușina de-o fată
Nicidecum.

Iaca...stau pe la fîntînă!
Dă-mi cîrligul... Aoleo,
Nu mă strînge-așa de mînă!
Nu m-ai strîns? Și-ți vine-a plînge?
Haid' degrabă și mă strînge,
Că eu vreau.

Crezi că nu? Ba cum s-arată
Știi tu fata cum s-o-mpaci.
Ori te superi tu pe fată
Cînd o strîngi și ea te-njură?
N-ai pățit? Ia taci din gură,
Că te faci!...

Și mi-e cald! Și uite-n față
Sunt aprinsă; și zău nu,
Nimeni nu m-a strîns în brață
Mijlocelul meu frîngîndu-l
Dacă n-ai de-acuma gîndul,
Poate tu!

Vrei să bei? Și nu ți-e teamă
Că mi-e olul descîntat?
Cine bea să poarte seamă
Să sărute pe stăpîna
Olului... nu pune mîna,
Că te bat!

Ei, mă duc acum. Deseară
Iarăși viu! Și spune-mi drept,
Vii și tu? Te-ntîmpin iară
Ca și ieri, cu vase pline!
Nu veni!... Și să știi bine
Că te-aștept!

                (Fire de tort, 1896)

La inceputul paginii

         

Iarna pe uliță

A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Și pe rîu e numai fum,
Vîntu-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii
De pe coastă vin țipînd,
Și se-nping și sar rîzînd;
Prin zăpadă fac mătănii
Vrînd-nevrînd.

Gură fac ca roata morii:
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gîlcevesc
Vrăbii gureșe, cînd norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierește puși:
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scîncesc și plîng grămadă
Pe la uși.

Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui:
Largi de-un cot sunt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturînd pămîntul
Și-o tîrăște-abea-abea;
Cinci ca el încap în ea;
Să mai bată, soro, vîntul
Dac-o vrea!

El e sol, precum se vede,
Mă-sa ia trimis în sat,
Vezi, de-aceea-i încruntat,
Și s-avîntă, și se crede
Că-i bărbat:

Cade-n brînci și se ridică
Dînd pe ceafă puțintel
Toată lîna unui miel:
O căciula mai voinică
Decît el.

Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ții!
Colo, zgomotoasa glotă
De copii!

El degrabă-n jur chitește
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceața năvălește
Pe-nrecut.

"Uită-i, mă, căciula, frate,
Mare cît o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dînsa șapte sate
Adăpost!"

Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creștin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei,
Stă pe loc acum să vadă
Și ea ce-i.

S-oțerește rău bătrîna
Pentru micul Barbă-Cot.
-"Ați înebunit de tot-
Puiul mamii, dă-mi tu mîna
Să te scot!"

Cică vrei să stingi cu paie
Focul cînd e-n clai cu fîn,
Și-apoi zici că ești român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpîn.

Ca pe-o bufniț-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu, cu vai,
Și se țin de dînsa scai.
Plină-i strîmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-și păzească drumul lor!
Rîd și sar într-un picior,
Se-nvîrtesc și țipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba și-a uitat învățul;
Bate,-njură, dă din mîni;
-"Dracilor, sunteți păgîni?
Maica mea! Să stai cu bățul,
Ca la cîni!"

Și cu bățul se-nvîrtește
Ca să-și facă-n jur ocol:
Dar abia e locul gol,
Și mulțimea năvălește
Iarăși stol.

Ba se răscolesc și cînii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bărbății
Din bordei.

-"Ce-i pe drum atîta gură?"
-"Nu-i nimic. Copii strengari."
-"Ei, auzi! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari"

               (1896 Fire de tort)

La inceputul paginii

         

Mama

În vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme:

Clipește-abia din cînd în cînd
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecînd
Prin colțuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Și torc în rînd cu tine;
Sunt încă mici și tată n-au
Și George nu mai vine.

Un basm cu pajuri și cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ș-asculti povestea ei
Și stai îngîndurată.

Și firul tău se rupe des,
Căci gînduri te frămîntă,
Spui șoapte fără de-nțeles,
Și ochii tăi stau țintă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cînd fusul se desfiră...
Te uiți la el și nu-l rădici,
Și fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești !
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung privești
"Ce vezi ?" întreab-o fată.

"Nimic... Mi s-a părut așa!"
Și jalea te răpune,
Și fiecare vorba-a ta
E plîns de-ngropăciune.

Într-un tîrziu, nerădicînd
De jos a ta privire
"Eu simt că voi muri-n curînd,
Că nu-mi mai sunt în fire...

Mai știu și eu la ce gîndeam
Aveți și voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el !... Să-l vad venind,
Aș mai trăi o viață.
E dus, și voi muri dorind
Să-l văd o dată-n față.

Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!"

Afară-i vînt și e-nnorat,
Și noaptea e tîrzie;
Copilele ți s-au culcat
Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plingind;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tirziu cu mine-n gînd
Ca să visezi de mine!

La inceputul paginii

         

Nunta Zamfirei

E lung pămîntul, ba e lat,
Dar ca Săgeata de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, -- fata lui --
Icoană-ntru-un altar s-o pui
La închinat. 

Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintra-al prinților șirag,
Cîți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales. 

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinț frumos și tinerel,
Și fata s-andrăgit de el,
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit. 

Și s-a pornit apoi cuvînt!
Și patru margini de pămînt
Ce strîmte-au fost în largul lor,
Cînd a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvînt mai călător
Decît un vînt! 

Ca ieri cuvîntul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsînd pe toți, din cît afund
O mie de crăimi ascund
Toți craii multului rotund
De veste plini. 

Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au încins,
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'. 

Iar cînd a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munți și văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntași din nouăzeci de țări
S-au răscolit. 

De cum a dat în fapt de zori
Veneau, cu fete și feciori,
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori. 

Din fundul lumii, mai din sus,
Și din zorit, și din Apus,
Din cît loc poți gîndind să bați
Venit-au roiuri de-mpărați,
Cu stema-n frunte și-mbrăcați
Cum astăzi nu-s. 

Sosit era bătrînul Grui
Cu Sanda și Rusanda lui,
Și Ținteș, cel cu trainic ros,
Cu Lia lui sosit a fost,
Și Bardes cel cu adăpost
Prin munți sălhui. 

Și alții, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete drage! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint. 

Voinicii cai spumau în salt;
Și-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vîntul viu vuia,
Vrun prinț mai tînăr cînd trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt. 

Iar mai spre-amiazi, din depărtari
Văzutu-s-a crescînd în zări
Rădvan cu mire, cu nănași
Cu socrii mari și cu nuntași,
Și nouzeci de feciorași
Veneau călări. 

Și ca la mîndre nunți de crai,
Ieșit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulți si mult popor,
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Si drumul tot era covor
De flori de mai. 

Iar cînd alaiul s-a oprit
Si Paltin-crai a starostit,
A prins să sune sunet viu
De treasc si trambiti si de chiu --
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E ne-mplinit! 

Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasa ca un gînd răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor. 

Un trandafir în vai părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brîu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cît eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea. 

Și ea mergînd spre Viorel,
De mîna cînd a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag, --
Vătavul a dat semn din steag
Și-atunci porniră toți șireag
Încetinel. 

Și-n vremea cît s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci;
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrăngăneii la opinci
Ca-n port de sat. 

Trei pași la stînga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor;
Se prind de mîni și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pămîntul tropotind
În tact ușor. 

Iar la ospăț! Un rău de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, și tot oaspeți rari,
Tot crai și tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin. 

A fost atîta chiu și cînt
Cum nu s-a pomenit cuvînt!
Și soarele mirat stă-n loc,
Că l-a ajuns și-acest noroc,
Să vadă el atîta joc
P-acest pămînt! 

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate și întrulpi,
Cu ochi șireți ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte pînă-n pulpi,
Cu păr buclat. 

Și principi falnici și-ndrăzneți,
De-al căror buzdugan isteț
Pierit-au zmei din iaduri scoși!!
De-ai fi văzut jucînd voioși
Și Feți-voinici și Feți-frumoși,
Și logofeți, 

Ba Peneș-împărat, văzînd,
Pe Barbă-cot, piticul, stînd
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Și-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-și dă rînd! 

Sunt grei bătrînii de pornit,
Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit. 

Și vesel Mugur-împărat
Că cel dintîi s-a ridicat
Și, cu paharul plin în mîni,
Precum e felul din bătrîni
La orice chef între români,
El a-nchinat. 

Și-a zis: "Cît mac e prin livezi,
Atîția ani la miri urez!
Și-un prinț la anul! blînd și mic,
Să crească mare și voinic,
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez!"

La inceputul paginii

         

Regina Ostrogoților

Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad. 

În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară,
Stă pe gînduri o femeie și privește-n noapte-afară. 

Al ei suflet e furtună, noapte e gîndirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rîndul celor mai de jos femei! 

E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacrămile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă. 

În tăcerea din odaie-i întra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blîndă: - "Tu-mi ești rege și bărbat. 

M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? 

M-ai închis aici în lanțuri; am răbdat în chip pagîn,
Și mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat și mi-e stăpîn. 

Mi-ai ucis pe-ntîiul sfetnic și rîdeai că lumea plînge
Cînd de barba lui căruntă spada ți-o ștergeai de sînge. 

Și-am tăcut, zicîndu-mi iarăși: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău. 

Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Și-am zis: E bine!
Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. 

Dar el nu era al nostru, el era al țării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un șir de regi. 

Vii, acum trimis de alții, vii să scapi și de regina,
Teodat, îți temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina? 

Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor! 

Tu erai un om de luptă, fără rang și fără nume,
Eu ți-am dat coroana țării, să te fac stăpîn pe-o lume. 

Și-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atît!
Dacă moartea mea ți-ajută, vino, strînge-mă de gît. 

Pe femeia pusă-n lanțuri n-o ucizi, că-i mișelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ți e soție!" 

Nobilă, cu ochi de flăcări, ea privește-n fața-i drept.
Și, zicînd, desface haina de pe tînărul ei piept. 

Iar mișelul stă, se uită, dă apoi; și grabnic undă
Sîngelui țîșni din rană; și-a căzut Amalasunda. 

Și plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvîrtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot. 

A deschis apoi fereastra, și pe colțuroasa stîncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă. 

Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt. 

Parcă negrele blesteme și le-amestecau haotic
Mii de glasuri, țara toată, tot poporul ostrogotic. 

Teodat, tu rîzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Își va răscula poporul, să te sfîșie de viu!

La inceputul paginii

         

Decebal către popor

Viața asta-i bun pierdut
Cînd n-o trăiești cum ai fi vrut!
Și-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gîtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem și-al doilea rău? 

Din zei de-am fi scoborîtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moș îngîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori cine-nlănțuit. 

Cei ce se luptă murmurînd,
De s-ar lupta și-n primul rînd,
Ei tot atît de buni ne par
Ca orișicare laș fugar!
Murmurul, azi și orșicînd,
E plînset în zadar! 

Iar a tăcea și lașii știu!
Toți morții tac! Dar cine-i viu
Să rîdă! Bunii rîd și cad!
Să rîdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit și-un chiu
Din ceruri pînă-n iad! 

De-ar curge sîngele pîrîu,
Nebiruit e brațul tău
Cînd morții-n față nu tresari!
Și însuți ție-un zeu îți par
Cînd rîzi de ce se tem mai rău
Dușmanii tăi cei tari. 

Ei sunt romani! Și ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfînt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Și nu le-am da nici lor pămînt,
Căci ei au cerul lor! 

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vînzător vîndut
Să iasă dintre noi! 

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi brațele jurînd le-ați pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Și-n zei! Dar vă gîndiți, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Dușmanii lîngă noi!

La inceputul paginii

         

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frîu-n dinți și capul gol,
Răsare, crește-n zări venind,
Și zările de-abia-l cuprind
Și-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol. 

El duce regelui răspuns,
Din tabără. Și ține-ascuns
Sub straiul picurînd de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atîta semn de la război,
Și-a fost de-ajuns! 

Pe Fulger mort ! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braț hain !
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sînge-i albul tort,
Și pieptul gol al celui mort
De lănci e plin. 

Sărmanul crai ! Cînd l-a văzut
Și cînd de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături și-a rămas
Cu pumnii strînși, fără de glas,
Ca un pierdut. 

Să-i moară Fulger ? Poți sfărîma
Și pe-un voinic ce cuteza
Să-nalțe dreapta lui de fer
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mișeii, dacă pier
Cei buni așa ? 

Dar mîne va mai fi pămînt ?
Mai fi-vor toate cîte sunt ?
Cînd n-ai de-acum să mai privești
Pe cel frumos, cum însuți ești,
De dragul cui să mai trăiești,
Tu soare sfînt ? 

Dar doamnă ! Suflet pustiit !
Cu părul alb și despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blăstema,
Și tot palatul plin era
De plîns cumplit. 

La stat și umblet slabă ce-i !
Topiți sunt ochii viorei
De-atîta văiet nentrerupt,
Și graiul stins și-obrazul supt
Și tot veștmîntul doamnei rupt
De mîna ei. 

"-De dorul cui și de-al cui drag,
Să-mi plîngă sufletul pribeag,
Întreaga noaptea nedormind,
Că s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind ! 

Nu-l dau din brațe nimănui !
Închideți-mă-n groapa lui -
Mă lași tu, Fulgere, să mor ?
Îți lași părinții-n plîns și dor ?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o du-i !" 

Ah, mamă, tu ! Ce slabă ești !
N-ai glas de vifor să jelești;
N-ai mîni de fer, ca fer să frîngi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plîngi,
Nu ești de foc, la piept să-l strîngi,
Să-l încălzești ! 

Și tu, cel spre bătăi aprins,
Acum ești potolit și stins !
N-auzi nici trîmbițele-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi
Rîdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins. 

Pe piept colac de grîu de-un an
Și-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ți-am făcut
În dreapta cea fără temut,
Și-n mîna care poartă scut
Ți-au pus un ban. 

Cu făclioara pe-unde treci,
Dai zare negrelor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rîu.
Merinde ai colac de grîu
Pe-un drum de veci. 

Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii [î]ntreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ți greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cînd vei fi dus. 

Mirați și de răsuflet goi,
Văzîndu-ți chipul de război
Să steie îngerii-nlemnit;
Și orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit !... 

Iar cînd a fost la-nmormîntat
Toti morții parcă s-au sculat
Să-si plîngă pe ortacul lor,
Așa era de mult popor
Venit să plîngă pe-un fecior
De împărat ! 

Și popi, șirag, cădelnițînd
Ceteau ectenii de comind -
Și clopote, și plîns și vai,
Și-oștenii-n șir, și pas de cai
Și sfetnici și feciori de crai
Și nat de rînd. 

Și mă-sa biata ! Cum gemea
Și blăstema și se izbea
Să sară-n groapă:"-L-au închis
Pe veci ! Mi-a fost și mie scris
Să mă deștept plîngînd din vis,
Din lumea mea ! 

Ce urmă lasă șoimii-n zbor ?
Ce urmă peștii-n apa lor ?
Să fii cît munții de voinic,
Ori cît un pumn să fii de mic,
Cărarea mea și-a tuturor
E tot nimic ! 

Că tot ce ești și tot ce poți,
Părere-i tot dacă socoți -
De mori tîrziu ori mori curînd,
De mori sătul, ori mori flămînd,
Totuna e ! Și rînd pe rînd
Ne ducem toți ! 

Eu vreau cu Fulger să rămîn !
Ah, Dumnezeu nedrept stăpîn,
M-a dușmănit trăind mereu
Și-a pizmuit norocul meu !
E un păgîn și Dumnezeu,
E un păgîn. 

De ce să cred în el de-acum ?
În fața lui au toți un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormînt !
Nu-i nimeni drac și nimeni sfînt !
Credința-i val, iubirea vînt
Și viața fum !" 

Și-a fost minune ce spunea !
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, și sta-ngrozit.
Și-atunci un sfetnic a venit
Și-n fața doamnei s-a oprit
Privind la ea. 

Un sfînt de-al cărui chip te temi,
Abia te-aude cînd îl chemi:
batrîn ca vremea, stîlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas.
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi. 

Și sprijin pe toiag cătînd
Și-ncet cu mîna ridicînd
Sprîncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
"-Nepoată dragă ! De-n zadar
Te văd plîngînd. 

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Și inima din noi o frîngi -
Ne doare c-a fost scris așa,
Ne dori mai rău, cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plîngi. 

Pe cer cînd soarele-i apus,
De ce să plîngi privind în sus ?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pămîntul pe-unde treci !
El nu e mort ! Trăiește-n veci,
E numai dus. 

N-am cap și chip pe toți să-i spui,
Și-aș spune tot ce știu, dar cui ?
Că de copil eu m-am luptat
În rînd cu Volbura-mpărat
Și știu pe Crivăț cel turbat
Ca țara lui. 

Ce oameni ! Ce sunt cei de-acum !
Și toți s-au dus pe același drum.
Ei și-au plinit chemarea lor
Și i-am văzut murind ușor;
N-a fost nici unul plîngător
Că viața-i fum. 

Zici fum ? O, nu-i adevărat.
Război e de viteji purtat !
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea
Să aibă tot cei lași ar vrea
Pe neluptat. 

De ce să-ntrebi viața ce-i ?
Așa se-ntreabă cei mișei.
Cei buni n-au vreme de gîndit
La moarte și la tînguit,
Căci plînsu-i de nebuni scornit
Și de femei ! 

Trăiește-ți, doamnă, viața ta !
Și-a morții lege n-o căta !
Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,
Dar dacă mor, ce grijă porți ?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morți ? 

Dar știu un lucru mai presus
De toate cîte ți le-am spus:
Credința-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Și mîine nu-s ! 

Și-oricît de-amărîți să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce viețile le-a dat !
O fi viața chin răbdat,
Dar una știu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim !" 

Ea n-a mai plîns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Și n-a mai înțeles ce-a zis
Și nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Și ea-l trăia. 

Senini de plînset ochii ei,
Vedea bărbați, vedea femei,
Cu spaimă multă-n jur privea.
Din mult nimic nu-nțelegea;
Și să muncea să știe, ce-i ?
Și nu putea. 

I-a fulgerat deodată-n gînd
Să rîdă, căci vedea plîngînd
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
"În fața unei gropi s-aduni
Atîta lume de nebuni !
Să mori rîzînd..." 

Și clopotele-n limba lor
Plîngeau cu glas tînguitor;
Și-adînc din bubuitul frînt
Al bulgărilor de pămînt,
Vorbea un glas, un cîntec sfînt
Și nălțător. 

"-Nu cerceta aceste legi,
Că ești nebun, cînd le-nțelegi !
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea !
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea !" 

                 (Balade și idile 1893)

La inceputul paginii

         

El Zorab

La pașa vine un arab,
Cu ochii stinși, cu graiul slab.
- "Sunt, pașă, neam de beduin,
Și de la Bab-el-Mandeb vin
Să vînd pe El-Zorab. 

Arabii toti răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, cînd îl port
Și-l joc în frîu și-l las la trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Și nu l-aș da nici mort. 

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Și de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor! 

Ai mei pierduți sunt, pașă, toți;
O, mîntuie-i, de vrei, că poți!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,
Dă-mi numai cît socoți!" 

El poartă calul, dînd ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Și ochii pașei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol. 

- "O mie de țechini primești?"
- "O, pașă, cît de darnic ești!
Mai mult decît în visul meu!
Să-ti răsplătească Dumnezeu,
Așa cum îmi plătești!" 

Arabul ia, cu ochii plini
De zîmbet, miia de țechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpați,
De-acum vor fi și ei bogați,
N-or cere la străini! 

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerși copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Și vor avea și ei ce da
Săracilor de-acum! - 

El strînge banii mai cu foc,
Și pleacă, beat de mult noroc,
Și-aleargă dus de-un singur gînd,
Deodată însă, tremurînd,
Se-ntoarce, stă pe loc. 

Se uită lung la bani, și pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal privește drept;
Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal. 

Cuprinde gîtul lui plîngînd
Și-n aspra-i coamă îngropînd
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu știi că eu te vînd! 

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mîna lor,
Ei n-or avea cui da! 

Ei nu vor mai ieși cu drag
Să-ntindă mîinile din prag.
Să-i iau cu mine-n șea pe rînd!
Ei nu vor mai ieși rîzînd
În calea mea șirag! 

Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Cînd va-ntreba de El-Zorab?
Va rîde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun! 

Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmîndu-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea! 

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui șoim ușor,
Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun! 

Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt
Ardun al tău în alb veștmînt;
Și ca să simți sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pămînt! 

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ții tu nările-n pămînt
Și coada ta fuior în vînt,
În zbor de rîndunea! 

Cum mesteci spuma albă-n frîu,
Cum joci al coamei galben rîu,
Cum iei pămîntul în galop
Și cum te-așterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu! 

Știa pustiul de noi doi
Și zarea se-ngrozea de noi -
Și tu de-acum al cui vei fi?
Și cine te va mai scuti
De vînturi și de ploi? 

Nu vor grăi cu tine blînd
Te-or înjura cu toți pe rînd
Și te vor bate-odorul meu
Și te-or purta și mult și greu;
Lăsa-te-vor flămînd! 

Și te vor duce la război,
Să mori tu cel crescut de noi!...
Ia-ți banii pașă! Sunt sărac
Dar fără cal eu ce să fac;
Dă-mi calul înapoi!" 

Se-ncruntă pașa!: "Ești nebun?
Voiești pe iăniceri să-i pun
Să te dea cîinilor? Așa!
E calul meu, și n-aștepta
De două ori să-ți spun!" 

- "Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcîndu-l miel?
Al tău? O pașă, nu! 

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poți să ai
Mai vrednici și mai mîndri cai,
Dar eu, stăpîne, eu? 

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept și-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpești și mă despoi,
M-arunci pe drum să pier. 

Și lumea te va blestema,
Că-i blastem făptuirea ta!
Voi merge, pașă, să cerșesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poți tu da?" 

Dă pașa semn. - "Să-l dezbrăcați
Și binele în vergi i-l dați!"
Sar eunucii, vin, îl prind -
Să-ntoarce arabul răsărind
Cu ochii înghețati. 

El scoate galben un pumnal,
Și-un val de sînge, roșu val
De sînge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gît,
Și cade mortul cal. 

Stă pașa beat, cu ochi topiți,
Se trag spahiii-ncremeniți,
Și-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sîngele-nchegat
Pe ochii-nghețați. 

Să-ntoarce apoi cu ochi păgîni
Și-aruncă fierul crunt din mîni:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Și-acum mă taie, dacă vrei,
Și-aruncă-mă la cîni!"

La inceputul paginii

         

La Paști

Prin pomi e ciripit și cânt,
Văzduhu-i plin de-un roșu soare,
Și salciile-n albă floare - 
E pace-n cer și pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale
Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: Hristos a înviat!
Și râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Și-un vânt de-abia clătinitor
Șoptește din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Și pomii frunțile-și scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E liniște. Și din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate - 
Și clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag și plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-același gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetișor
Neveste tinere și fete,
Bătrâni cu iarna vieții-n plete;
Și-ncet, în urma tuturor,
Vezi șovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu știu că și-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă 
Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!

1894

La inceputul paginii