Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

George Lesnea

(1902 - 1979)

Melodie
Destin
Dans
Tinerețe
Pe lângă cei de dincolo
Nu știu
Cântec lung


         

Melodie

Norii se scutură,
Toamna e-n toi.
Bezna își flutură 
Moartea pe noi.
Ropotul, ropotul 
Ploii mereu…
Strigă cu clopotul
Sufletul meu.

Pier depărtările
Vechiului drum.
Unde-s cărările?
Unde-s acum?
Sângeră inima
Lângă pământ.
Toamnelor, cine m-a
Pus să vă cânt?

Ard felinarele,
Ard a pustiu.
Printre vlăstarele
Umbrei mă știu.
Suflă din buciumul
Vremii tumult.
Singur cu zbuciumul,
Stau și ascult…

Murmurul, freamătul
Plopului ud;
Hohotul, geamătul
Vântului crud;
Țipătul, tremurul
Corbilor grei:
Peste cutremurul
Anilor mei…

(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)

La inceputul paginii

         

Destin

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meșteri,
Prin adâncimi de codri și prin spărturi de peșteri,
De mi-am purtat făptura și anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.

În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Și cerul sterp, și lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munții negri, cu brazi voinici pe stânci,
Și fluierat de mierle, și clopote de sară,
Și mers de vite pe hudiți vechi de țară,
Și doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine și litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde și-n file de psaltiri,
Cu tinereți pierdute subt camilăfci și rase
Și-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morții, care spre zbaterea-i ne cheamă
Și pașii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipocește prin bălțile cu stuh
Și pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilișul zării,
Prin pulbere târâte de șerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi și clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase și când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuința ce-o rășluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe țărmuri viitoare
Ca șerpii vrăjiți de cântec îmi joacă la picioare.

Și zborul, și târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger și de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt și cuprins,
Așa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui și mă simt,
Ca-n lumea ei de apă și cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii și bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic și senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Și-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi țin.
Sunt imn de zămislire și bocet de-ngropare.
Sunt seva veșniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deșartă și dulce frământare,
Și vreau prin suferință să mă vădesc că-s om.

(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)

La inceputul paginii

         

Dans

Din cuprinsul norului înalt,
Ploaia-și sparge prundul pe asfalt.

Repezindu-și degetele lin,
Leapădă verigile-n bazin.

Tescuindu-și strugurii din pungi,
Joacă cu picioarele ei lungi.

Despletindu-și părul ei hoinar,
Bate din călcâi pe trotuar.

Prin copaci, cu sprintenit imbold,
Chinuie și scutură din șold.

Râde, parcă și-a ieșit din minți,
Arătându-și curgătorii dinți.

Sângerează gleznele ei mici
Când trosnește fulgerul din bici.

Peste case ciuruind grăunți,
Galopează pașii ei mărunți.

Răsucind odgoane de clăbuci,
Bate derabana prin uluci.

De pe strășini unse cu amurg,
Sclipitoare genele ei curg.

(din volumul “Cântec deplin”, 1934)

La inceputul paginii

         

Tinerețe

Mi-a mai rămas puțină tinerețe,
Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
Mi-i palma mâinii scrisă cu tristețe,
Și ochii – tupilați lângă baladă.

În mine plopii-și suie fremătarea,
Ca în adâncul inimii să mâie,
Obrajii mi-i sărută înserarea,
Împrospătând cu stele și cu grâie.

Cu doina apei curg spre totdeauna,
Cu ciocârlia inima mea zboară.
Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
Ca pe un pui ucis, de căprioară.

Ades simt ghioceii duioșiei
Că-mi înfloresc din piept și din privire,
Când bălțile-s ferestrele câmpiei,
Prin care văd departe,-n amintire.

Trecutul meu e-n ceața din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunțe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zădarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

(din volumul “Argint”, 1939)

La inceputul paginii

         

Pe lângă cei de dincolo

Printre mii de morți trec singur pe subt ramurile joase,
Liniștit privesc morminte și m-aplec spre fund de gropi.
Vântu-mi prinde fața-n palme de miresme răcoroase,
Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.

Praful de pe-ncălțăminte au fost oameni, ca și mine,
Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.
Craniul de colo cunoaște veșnicia foarte bine,
Cu tăcerea gurii știrbe povestește tot ce nu-i.

Astăzi nu mă mai răzbește, ca odinioară, plânsul,
Nu mai sunt așa de jalnic, nu mi-i pasul așa greu.
Din țărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,
Și pe urmă-l țin de mână, cum aș ține craniul meu.

Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,
Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,
Că de degetele beznei viața-n pulbere e scrisă
Și-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.

De pe cruci și de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,
Câte-o salcie se-nchină asfințitului, pe brânci.
Corbii înhămați la noapte, prohodind cu nouri țara,
Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.

Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,
Nu știu pentru ce mă bucur că și eu sunt pieritor…
Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,
Fetele din micșunele dorm pe amintirea lor.

Greierii încep deodată să le numere pe toate;
Știu, visata mea iubire, că demult ești micșunea!
Ies, ca niște morți, groparii de prin gropile săpate,
Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.

M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.
Cu singurătate blândă se adapă ochii mei
Și duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,
Sufletele din țărână care-au înflorit în tei.

(din volumul “Argint”, 1939)

La inceputul paginii

         

Nu știu

Nu știu pentru cine adun
Cuvinte de foc pe zăpada hârtiei.
Trebuie ceva adânc și puternic să spun
Înainte de a intra în cripta veciei.

Trebuie să moi pana în inima mea,
Să scriu despre toamna din gândurile mele,
Să apuc de sfoara ei de raze o stea
Și s-o atârn la cercevele.

Trebuie despre oameni și lume să cânt,
Cât mai e vreme…
Să-mi ridic sufletul de lângă pământ,
Să-l fac să învie-n poeme.

(din volumul “Ceaslov”, 1940)

La inceputul paginii

         

Cântec lung

Pe lume
Fac glume
Și hazuri
Talazuri.
Destinul
Ca vinul
Mă-mbată
Cu zloată.
Mă caut
În flaut;
În fluier
Mă șuier;
Din naiuri
Scot raiuri
Și freamăt
De geamăt.
Cimpoaie.
De ploaie
Îmi sună
Și-mi tună.
Avânturi
De vânturi
Mă saltă
Spre o altă
Lumină
Mai lină
Și-n slavă
Suavă.
Cu volburi
De colburi
Fac nuntă
Căruntă.
Când sufăr
Un nufăr
Pe zare
Răsare.
Și iarăși
Tovarăș
Prin ceață
Mi-ești viață.
Sunt ziuă
Și-n piuă
De noapte
Sfarm fapte.
Sunt tângă
Natângă
Și bucium
De zbucium.
Sunt umbră
Ce-adumbră
Cu steaguri
Meleaguri;
Descântec
Și cântec
Năvalnic,
Zburdalnic.
Mă scutur
Și flutur
În salturi
Spre-nalturi;
Pe-ntreguri
De neguri,
Pe drumuri
De fumuri;
Pe-abisuri
De visuri;
În zboruri
De doruri.
Prind veacuri
Din lacuri
Și teferi
Luceferi.
Din jgheaburi
Beau aburi;
Sorb bouri
De nouri – 
Și-n praznic
Năpraznic:
Sălbatic
Jăratic…

La inceputul paginii