George Magheru

Pe voluptatea care rotunji frumosul pântec, 
încât e prins în piatra - vecinic cântec -
se reazimă acuma prăfuite tufe de urzici... 
Din rănile frumoasei coapse ies furnici... 
Iubirea a creat această mică şi subtilă gură 
pe care dalta a sculptat-o în căldură... 
Acum, în al iubirii cald şi dulce leagăn, 
îşi face plasa „cap de mort”, păros păiangăn. 
A fost creată fruntea într-o lungă meditaţie 
din care n-a lipsit o voluptuoasă graţie: 
ideea fecundată de eterna frumuseţe...
Din acest gând cuprins în suprafeţe 
şi ros de ploi, de geruri şi de gârle, 
ies guşteri, scolopendre şi şopârle.

Din volumul „Capricii - Cartea cosmică”, 1929

[Fragmente]

.......................................................

II

Un vin ce lasă piatră se-nvecheşte, 
dar piatra îl conservă,-l întăreşte. 
O peşteră tăcută şi temută, 
de propriile-i lacrimi susţinută, 
în noaptea igrasioasă. Şi, în fine, 
o ramură de laur ce-n saline 
s-ar îmbrăca-n cristalele de sare 
cu-aceeaşi formă, dar strălucitoare.

III

Un fluviu turbur, mânios balaur, 
dar care, unde trece, lasă aur. 
Croşetă cu-ascuţişul plin de chin 
dar care face straiul cel mai fin. 
Uşoară pană lângă penişoară
formând aripa care-n ceruri zboară.
O piatră lângă piatră-n mozaic
alcătuind un chip de zeu unic...
O, astfel e iubirea şi o cânt,
căci am văzut natura mea de sfânt
în sufletu-ţi armonios, egal,
ca spectroscopul un preţios metal,
întâi în soare, apoi pe pământ.

.......................................................

VI

Pe-o zi de vară un ocean albastru 
cu fundul de furtună şi dezastru; 
vapor a sărbătoare pavoazat 
cu şobolani de ciumă invadat; 
un parfumat salon de baiaderă 
în care stă la pândă o panteră... 
Şi, totuşi, ce-aş fi fără luciul mumii 
pământului, iubirea, glorie-a Lumii? 
În cuşca ruginită, leu ce rage, 
sau fluxul mării care s-ar retrage 
fiind părăsită de atracţia Lunii...

.......................................................

Din volumul „Poezii antipoetice – Oglinzi pasionate”, 1933

O minge care-n plin avânt
cu cât mai tare-atinge de pământ,
cu-atât se nalţă mai înalt spre cer;
viteazul obosit de-armuri de fier;
sau astrul îngheţat care ar vrea
să fie floare şi pe-un sân să stea;
sau plictisita de nălţime ciută;
sau licuriciul ce şi-ar lua drept paraşută
rochiţa-rândunicii să descindă dintr-o stea...

Din volumul „Poezii antipoetice – Oglinzi pasionate”, 1933

Cu ghimpii în aripă un elan. 
Observatorul rece pe Mont Blanc 
privind în vale-adâncă un incendiu. 
Sau sfaturi de amor într-un compendiu. 
Sau un burghez citind la un comptor 
simţirea cheltuită în amor. 
Sau strop de vin în tuburi mult strâmtate 
urcându-se prin capilaritate. 
Sau scai într-o atrăgătoare ie...
Din dragostea-mi strivită-n infamie 
scot imnurile-n veci strălucitoare, 
cum din ciorchini călcate în picioare 
ţâşneşte vinul plin de nobilă beţie...

Din volumul „Poezii antipoetice – Oglinzi pasionate”, 1933

Lună!
Alene
Trece
Pe olane
Mâna ta
De cretă
Rece.
Tu
Torci
Caerul fin
Ca o femee
Ce adoră
Broderii
De aur.
Leneşă,
Din lânişul
De nori,
Pui  luciu
Brumăriu
Pe ramuri,
Ne pui în cale
Hamuri
Aurii.
Când răsari 
Voinţa-abdică 
Şi tu ne-alini 
Anihilarea, 
Ne adormi 
Dorurile vii, 
Ne alinţi 
Lentele insomnii, 
Şi ne dai 
Un extensiv 
Vis net. 
Atunci, 
Memoria
- Ca obeliscul
Din Luxor -
Urcă
În refluxuri, 
Sau cuprinde
- Ca într-o oglindă -
Povestea Lumii,
Când pe Nil
Colindă.
Ştim tot ce ştiu
Evii,
Tot ce-a ieşit
Din seva
Evii,
Şi, ca Indul
Ce se-ntinde
Pe deşerturi,
Mintea cuprinde
Tot pământul:
Răsari, Lună!

Din volumul „Poeme în limba păsărească - Lupta cu zeii”, 1936

Deşi cu buzele de friguri arse 
Mi-e dor de poezie, mi-este sete 
De-acele ireale fete 
Plecate-n basme şi nereîntoarse...

Şi-n ţara milenară evadez
Cu fata-anemică din cocaină,
Îi smulg de pe palori haina haină
Şi chem din opiu un bătrân chinez.

O, ce imateriali mai sunt pereţii 
Încât lumina lunii mult prea grea 
Molozul îl desprinde. Cade-o stea 
Trezind din somnul milenar ereţii.

Tăcerea-i soră cu eternitatea 
Şi bolţile-ireale par 
Fantoma unor bolţi ştiute. Dar 
Sunt mai reale ca realitatea.

Şi stelele-obosite cad sub osii, 
Şi munca e departe, şi mi-e bine, 
Şi merg printre ororile divine. 
Chinezul spune sub mustaţa roşie:

«Orbit, Pământul nostru, de lumină 
A luat-o-odată pe un drum greşit; 
Şi-n ceţuri se înfundă fără vină 
Cu cât îşi cată drumul rătăcit.

Şi poate că de-atuncea fără glorie 
Pământul cade-n lungă ispăşire 
Şi ceea ce numim — naivi „Istorie”
E doar o lungă, lungă prăbuşire.

Dar căutarea în necunoscut
În căile ceţoase din morfină
Ne va reda în vis un drum pierdut
Şi vom întoarce globul în lumină».

Şi  fata cocainei,  fată-ecvestră, 
Spunea, purtându-mă pe-aripi de vânt: 
«Posesia cu-adevărat terestră 
Va fi la mii de mile de pământ».

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

Să nu pleci, căci acum, ca într-o cunie 
Vrea pe trimisul nopţii Pelargonia, 
Şi geme în alcovul mov begonia, 
Şi plânge după stele o petunie.

Iar după fetele cu sâni cât tigva 
Cu gene mari pe ochi verzi de fosfor, 
Ca trestii somnoroase pe Bosfor, 
Îşi spun călugări speriaţi molitva.

Şi năpădesc spâni turci seleucizi, 
Din foaia de lipan şi curpene, 
Cu gămălii sub pălării de lubene 
Şi ies gândiri cu care vrei s-ucizi.

Dar se destramă-n suflul lui Zefir 
Aceste slute fiinţe în marasm, 
Când soarele bea roua-n trandafiri 
Când vii în zori, senină ca un basm.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

Simţeam parcă se prăbuşesc palate 
Şi parcă altele răsar din nori, 
Şi zgomote de dărâmare se iviră 
Ca la schimbarea unui vast decor;

Şi începea lumina să se-agaţe
Ici-colo de-un rechin, de coama spumii,
O uşă s-a trântit şi, de odată,
Prin fulger am văzut pe poarta Lumii,

Întunecatul spate trist al nopţii 
Şi pieptul zilei care a venit; 
Frecându-şi ochii, Lumea parcă spune: 
„Pe ce tărâmuri, oare, m-am trezit?”

Şi începea în cer să se ghicească 
Palatu-n care stă eternul Domn; 
Coloanele erau sus aurite, 
Iar jos, se coborau adânc în somn.

Şi lumea, printre voaluri înroşite, 
Prin care se stingeau visuri lactee,
Iar adormea, părând în dimineaţă 
O somnoroasă, tainică femee.

„O, te iubesc!”, spunea ea unui gnom 
Ce-i săruta în somn ochiul şi zarea, 
Iar sânul sub sărutu-nchipuit 
Se ridica şi se umfla ca marea.

„Trezeşte-te”, spuneam eu adormitei 
Înfăşurată-n neguri ca-ntr-un lutru. 
„Trezeşte-te, căci visul din afară 
E-atât de sfânt cât visul dinăuntru!”

„O, te iubesc", spunea încă dormind, 
Privind pe dedesubt spre ochiu-nchis. 
„Trezeşte-te!"-i spuneam, „şi-n realitate 
Continuă vorba începută-n vis!”

Şi ea clipi şi iar închise ochii, 
Căci i-a pătruns, prin gene blonde, soare; 
„O, aş dormi, o, aş dormi în veci, 
Căci mi-este frică de-orice deşteptare!”

Şi-apoi deschise-ncrezătoare ochii 
Şi nu se dumirea de-atât frumos, 
Căci viaţa noastră e o prelungire 
A unui vis lung şi misterios.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

De vrei să fii un Tot şi nu o parte 
Coboară în albastrul meu mister. 
Cu cât mai clară-i, mai neînţeleasă, 
Eternitatea sfântului meu cer.

Zdrobeşte universul tău cu margini, 
Căutător de-icoane şi de stele 
Şi în imperiul marilor imagini 
Treci prin substanţa visurilor mele.

Eu nu sunt un senin ţinut al morţii 
Şi aştrii înălţimii eu îi sting. 
Ei scânteie aici în vecinicie 
Căci valurile mele nu-i ating.

Dumbrava mea e pururi străvezie 
Şi limpezimea de azur, cerească. 
Şi frunza de smaragd strălucitoare 
Umbreşte, însă fără să lovească.

Aicea peştele trece ca visul
Sau ca săgeata de sidef, prin stâncă, 
Iar păsările zbor triumfător prin lucruri 
Parc-ar fi palpitarea lor adâncă.

Icoana-naltului în adâncime! 
Închipuire-aproape-a depărtării! 
Sunt numai ritm, culoare, cântec, 
Sunt sunete din imnul mării.

Un suflu, purtător al vieţii 
De dincolo de largul zării, 
Le leagă într-un tot pe toate 
În cântul nesfârşit al mării.

Şi fiecare strop din ele 
E însuşi sufletul mişcării 
Ce naşte-n ţărmuri mărginite 
Nemărginitul cânt al mării.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

Colo-n vatra neagră
Jaru-i aţipit,
O pisică-i parcă
Sfinxul de granit.

Plopul geme-n curte
Biciuit de ploi,
Din pendul cad iute
Clipele de foi,

Dar deodată-o frunză 
Stă în cer mocnit 
Nici urcă, nici cade. 
Timpul s-a oprit.

Trecutul, prezentul, 
Viitorul cert 
Prinse sunt în ora 
Două şi un sfert.

Vine-n van furtuna 
Peste stinsul jar: 
Nemişcată foaia 
Stă în calendar.

Şi frunza desprinsă, 
Sus în sfere reci, 
Nici urcă, nici cade, 
Clipa e pe veci.

Parcă toamna-n nouri 
Îşi îngroapă sulul. 
Negru ca de fier. 
Doarme şi pendulul

Cu-amorţite clipe 
Ca în iarnă-un roi. 
Numai plopul geme 
Biciuit de ploi.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

Texte culese din George Magheru, „Poezii Antipoetice”, 
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966