Ionel Zeană - Halucinaţie

Tii! Ce frig, ce foame mi-i!
Ca un darnic vistier,
Noaptea a spuzit pe cer
Zloţi în roiuri brumării.
Printre negrele zăbrele,
Din nemărginire, stele
Mă măsoară ca apaşii
Şi-şi scufundă-n haos paşii...
Luna rumenă ca chifla,
Îmi tot dă mereu cu tifla
Şi-mi aruncă – ah, nebuna!
Câte un crâmpei de stea
Nu mai mare ca aluna,
Pentru toată foamea mea.
Oare astfel crede ea
Că mi-o poate alina?
Cum pluteşte coaptă-n aburi,
Tot înghit în sec salivă
Izvorând ca apa-n jgheaburi
Din făptura-mi costelivă.
De te-aş prinde, mare ciumă,
Te-aş muşca de nasul cârn
Şi în cui am să te-atârn,
Să te lecuieşti de glumă.
Daţi-mi pietre, măi, şi humă,
Să le rod şi să le ling,
Poate-oi reuşi să-mi sting
Foamea care mă sugrumă!
Parcă merg desculţ prin brume...
Cine urlă, măi vecine,
Ca o fiară-n cuşcă, cine
Scoate răcnete şi spume?
Ptiu! Mormântul tău de lume!

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”, 
realizată de Mihai Rădulescu