George Dumitrescu - Imn păgân

O sete lacomă, neistovită,
S-asmute, roşie, să-ţi bea fiinţa.
Tu mi-eşti izbânda şi mi-eşti suferinţa
Şi, goală,-mi pari la fel de neghicită.

Bucher al trupului sculptat în nopţi
Când ţi-a căzut la glezne orice fundă,
Îmi dogoresc privirea sânii copţi
Şi coapsa fumurie şi fecundă.

Cu ochii te implor şi te adulm,
Ca o jivină pasul căprioarei.
Îmi culc sărutu-n cuibul subsuoarei
Şi tremur tot şi freamăt ca un ulm.

De la spreâncenele adânci şi păduroase
Şi până-n albia catifelată,
Care te-adună ca-ntr-un jghiab, cutremurată
De lungi fiori şi flăcări dureroase,

Tu mi-eşti moşia sacră, peste care
Cu plugul ar pământul tău cel brun.
Ca să rodească grâul cel mai bun
Şi holdele de maci arzând în soare.

Tu mi-eşti moşia caldă şi avidă,
Asupra ei mă scutur – nor de ploaie –
Sub care mijlocul ţi se îndoaie, 
Ca şi mai bine-n sânu-i să mă-nchidă.

Şi-mi eşti torida stepă, peste care
Îmi vântur herghelia nechezând,
Ca să mă simt stăpân, în scară stând,
Prin zări halucinate de dogoare.

Dar, încâlcit în pletele-ţi de seară,
Se sbat în mine crengi de azalee:
Robit, ascult cum sue şi coboară
Divinitatea-n trupu-ţi de femee.

“Amiază”

Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu