Irving Layton - Înotătorul

După-amiaza poticnindu-se, vezi
Înotătorul sare de pe plută,
Deschizând corolele-mproşcate ale actului său de război – 
Capetele şarpelui lovesc
Iute, iute şi tac apoi chitic.

Ieşind vezi  cum o clipă
Trestia cafenie cu bulbi minunaţi
Zace-ameninţătoare deasupra apei
În timp ce lumina şi sunetul vin aprige
Din marea germinatoare din jurul polilor
Şi i se sparg în scânteietoare cochilii pe la ureche.

El plonjează, pluteşte, se lasă la fund ca un hoţ
La fund, unde sângele său cântă-nvârstatelor umbre
Din verzişul fără miros care-l întoarnă acasă.
Fremătând şerpeşte prin magherniţele
De sub apă, cobora un ditai somnul....

Buimăcit de-amintirea pierdutelor bronhii
Pe plaja ca un craniu,
El schiţează gestul de autoabsorbire;
Cu ochii aţâţaţi observă
Soarele golindu-se în apă,
Şi ultimul val ce se prăvale ştrengar
Spre-a se arunca băieţeşte pe nisipul de marmoră.

Traducere de Ion Caraion