Alexandru Colorian - Interior

Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare, 
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat 
Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa 
Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...

În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină, 
Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte, 
Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte. 
În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară, 
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată 
Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.

Pe rafturi înnegrite, uitatele volume 
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat 
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?

Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală 
Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă, 
În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală, 
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria, 
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă, 
Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă, 
Venind întârziată să-nece reveria.

Din volumul „Poema eternă”, 1941