Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Ion Păun-Pincio

(... - ...)

În urma despărțirei
Ție
Când trec...
Iubita mea
Spre vad
Noapte
Dies irae
Toamnă


         

În urma despărțirei

Mâhnit stă vestejitul crâng
Și chinuit de vânt suspină;
Sub streșini presure se satrâng
Și ciripesc încet – se-nchină...

Doi corbi din aripe grăbesc
Și vin să mâie-n sat pe noapte,
Iar cântecele lor trezesc
Singurătățile-nghețate.

Un brad se scutură, și curg
Iernatecele-i flori, puzderii –
Coboară gându-mi în amurg,
S-afundă-n lumile durerii...

*

Așa era când ea s-a dus!
Același vânt și frig afară –
Și soarele-i tot la apus,
Numai durerea-i mai amară...

Și, dus pe urma unui gând,
Un glas iubit parcă mă cheamă –
Și parcă văd cum fluturând
Se pierde-n zare o năframă...

Și nu știu cum – parcă mă sting,
Înmărmuresc în loc, departe...
Iar în târziu simțesc că plâng:
Au unde ești? În care parte?
La inceputul paginii

         

Ție

Uitarea stearpă m-a robit
Și nu-mi mai este dor,
Ca-n vremurile din trecut,
De zilele ce mor.

Și-n locul dragostei de-atunci
Și-a patimei nebune,
Pe vatra inimei simțesc
O pată de cărbune...

Iar când în cale-mi te-ntâlnesc,
În fața mea când vii,
Din ochii mei lacrimi de curg –
Curg lacrime pustii...
La inceputul paginii

         

Când trec...

Când trec pe drumul vechi și părăsit,
O pace tristă parcă mă-mpresoară...
Un vis uitat și-n vremuri irosit
Mă-nvăluie cu umbra lui ușoară...

Cum plâng poveștile de mai demult!
Și-i trist... că nu-mi mai vine să le-ascult,
Ți-i milă-n preajma unui zâmbet stîns,
În care-o viață-ntregă s-a resfrâns...
La inceputul paginii

         

Iubita mea

Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abați din calea pustiilor cărări...
De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
Și umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat.

A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
Aștept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
Înduioșat în suflet, că tu m-ai înțeles...
Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
Părea-va o poveste ce frunzele o cânt...

Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abați din calea pustiilor cărări...
Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
Înmărmurind la gândul nespusului noroc...
Și geana-mi rourează o lacrimă de dor:
Un sol, o întrupare a sfântului amor!
La inceputul paginii

         

Spre vad

Prin apele durerei ufletul ți-l porți
Și plângi ca un copil, dorind să ieși la vad:
Înduioșare ceri și milă de la morți
Și uiți că-s adâncimi ce vecinic nu mai scad...

Văzând c-o lacrimă n-ai smuls de nicăieri,
De propriul tău plâns te îndoiești... și prinzi
În tain-a te jeli de vechile dureri
Și negrei morți, cu vremea, sufletul ți-l vinzi...
La inceputul paginii

         

Noapte

Se lasă pâcla sură pe nesimțite-n jos
Și-n limpede albastru blând luna se ivește;
Iar nemișcata pânză de apă-ncet albește,
Se pare-un zori de ziuă blajin și somnoros,

Și se desface-n tihnă pustie și adâncă
Singurătatea albă a-ntinsului neant!
Doar tremurul de trestii pe țărmul celalant
O turbură o clipă, sunând din stâncă-n stâncă...

Apoi, se stânge totul în albul somnoros,
Se țese parcă moartea din liniștea pustie –
Și-i noapte, o dulce noapte de toamnă ce te-mbie
În golul veciniciei să te cobori voios...
La inceputul paginii

         

Dies irae

(După Leconte de Lisle)

Mă soarbe pâcla sură pe nesimțite-n jos!
Adâncul tău tot sufletu-mi să-nece...
Cu roua voastră, codri, setea-mi stingeți –
O, pașnic cer, strecoară-ți raza rece...

Să uit de mângâierile deșarte,
Ce sufletu-mi însângerat mi-l scurmă;
O, vânt, neatins de zgomotele vorbei,
Spre neștiute lumi, departe, du-mă.

Iar tu, pustiu imens, de tremuri numai
De șoapt-acelorași dorinți eterne,
Atunci, învinsele-ți aripi, o, suflet,
Spre pradă golului adânc le-așterne.

Iar Moartea, irosind cenușa vieței,
În noaptea-i pașnică mă ție-ascuns,
Tihnit să sorb mereu în scursul vremei,
Repaosul ce viața mi l-a smuls...
La inceputul paginii

         

Toamnă

Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Și-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înflorește... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăți deșerte și eu în suflet port.

Din streșinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârșitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziș pornește lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot și irosit pe văi.
La inceputul paginii