Irving Layton

Un dulce şi tăinuitor parfum
căutând ucigătorului eu
careva s-o repezi la sinagogă
altul diseca-va un mic poem

ori iubindu-se pe sine, vrun om de treabă
despica-va-n glumă coapsele unui străin
şi cu galeşă căutătură zâmbetul de pe chip
i-l va întoarce-apoi când moare

iar alţii-or face grevă pentru nimica toată
vor da cu mândrie foc unui drapel sau l-or desfăşura;
au s-amuze soldaţii pe moarte-n saloane de spital,
vor face dragoste cu-o hârcă-mbolnăvită de dragoste

Cei ce de dragul adevărului ori al despărţirii pot ucide
sunt stimulatorii-namoraţi ai pământului
ca şi cei ce trăncăne peste oasele
iubitelor lor despre dulcea dragoste
o obsesie cu iz plăcut
necunoscută-ntre marile legi ale firii
şi totuşi ceea ce oamenii pot numi bine şi rău
nu-i decât lacul de unghii de pe ghearele lor.

Traducere de Ion Caraion

E vina ta 
din cer
luna de vară
a căzut
rostogolindu-se
în josul
        dealului
de-asfalt.

Dar uite
c-am prins-o
între picioare!

Şi dacă
mă săruţi
aici în pragul
îmbietor
voi împărţi-o
frăţeşte
cu tine

Traducere de Ion Caraion

Umblând am aflat
Că merg.

Urând cu-nverşunare, cum să iubesc.
Iubind, pe cine şi ce să iubesc.

Mâhnindu-mă, cum să pot râde pe deşelatele.

Din slăbiciune, izvodit-am puterea.
Din minciună, adevărul.
Cu făţărnicie, scornii sinceritatea.

Acum aprope că nu ştiu cine-s
Aproape că-ndrăznesc a fi acel om.

Încă un pas
Şi-am s-ajung de unde am pornit.

Traducere de Ion Caraion

Aştept
zămisliri
de versuri bune.
La ceas nimerit
soarele
în curtea din spate
le va face să explodeze.

Atunci le voi
culege de pe
şoseaua de culoarea
blănii de leu
şi din această
nefrântă verdeaţă
dintre scaieţii
şi iarba înaltă
ca pe nişte zdrenţe.

Când zeii
încep
să mă bată
urla-voi
ca o fecioară
răpită.

Traducere de Ion Caraion

„Natura-i oarbă
iar Omul
o păroasă, crudă maimuţă
care nu ştie ce-i Dreptatea.”

zise bătrânul domn
bărbierit,
în vreme ce acida-i respiraţie
aburea oglinda
rotundă a frizerului.

Pe când vorbea
am observat
negii bătând în negru
şi-n purpuriu închis
de pe faţa-i ponosită:
micile Morţii
drapele victorioase.

Traducere de Ion Caraion

Am văzut onorabila
moarte 
servită-aidoma ca pâinea şi ca vinul
prin magazine şi birouri
prin cluburi şi pensiuni
şi la biserica
din colţ
care dă-n două străzi,
văzut-am moartea
servită
cum serveşti îngheţata.

Împotriva acestei morţi
încete, sigure:
- trupul,
soarele-acesta solid
şi exaltările răsuflării tale,
şi-obrajii tăi
trandafirii, încântători,
şi tainica
viaţă 
a imaginaţiei
plănuind deliberarea
din muncă 
şi din piatră.

Traducere de Ion Caraion

Dragostea-i ceva aşa de smerit!
Îmi fac mâinile căuc în aer;
Acolo n-o aflu
Şi nici în desfătarea prietenei mele
Şi nici în păsări cântătoare.

Tulbure umblu, părăsit.
Pierdutu-mi-am drumul.
Dragostea nu-i, cum spun unii,
Nici în ochii femeii, albaştri ori cenuşii
Nici în sărutări furate sau dăruite.

Dragoste, ţip, află-mă
Răsucindu-mă în fel de fel de greşuri;
Desfăşură-ţi părul aspru şi rece,
Umărul de bulb şi bulboane
Şi apoi, târfă nătângă, loveşte în mine, ia-mi văzul!

Traducere de Ion Caraion

Am ucis o pasăre
mai rară la pene
şi mai încântătoare
ca albatrosul.

Rostogolondu-şi ecoul
în recile cămări
ale cerului,
ultimul ei ţipăt
îmi va rămâne
pe veci în timpane.

Iartă-mă, femeie, iartă-mă.

Da, mântuirea vine,
dar nicicând
în chipul 
în care ne-o plăsmuim.

Şi niciodată nu suntem zdrobiţi
pe roata
pe care ne-o alegem noi.

Traducere de Ion Caraion

Ceaţă englezească şi Harvard.
Creştinul bolnav;
turistul american
curios mai degrabă de mânăstiri
decât de castele;
de altare pentru genunchii ce îmbătrânesc;
o râvnă faţă de poezia fără savoare
zeamă fără măduvă;
în cel mai bun caz, un fir de păr
din barba lui Dostoievski.

Traducere de Ion Caraion

„Ce ai face
de-aş muri fulgerător?”

„Ţi-aş scrie un poem.”

„Şi m-ai jeli?”

Suspinai: „Bineînţeles”.

„Multă vreme?”

„Depinde.”

„De ce?”

„De reuşita poemului”, am răspuns.

Traducere de Ion Caraion

Au şi consumat palatul dogilor
Şi, de la sine înţeles, Puntea Suspinelor
Căreia mizeria şi-un poet beteag de picor
                                              i-au dat faimă.

Stângaci şi orbaznici ca porumbeii, se hrănesc,
Se tot şi se tot fotografiază unul pe altul.
Gemutlichkeit de berărie. Şi Belmont Park.
Orchestra cântă focos uvertura
Traviatei.

Unde-am mai văzut oare ceva asemănător?
La Sfânta Agata? În vreo altă reşedinţă laurentină?
N-are importanţă.

Asta-i Veneţia. Asta-i Europa.
Şi aştia-s „bunii europeni” ai lui Nietzsche.
Mâine se vor tolăni pe nisipul de la Lido
Bronzându-şi picioarele şi pieptul.
Aşa e digerată măreţia. Leii sfântului Marcu.

Prea obosiţii lor ochi se vor închide a somn.
Somn. Somn. Somnul drepţilor culţi.
Să mănânci. Să haleşti palate şi monumente,
Cu liste de bucate în mână.

„Mesdames e Herren trebuie, mai întâi de toate, să mâncaţi 
Acest splendid exemplar de sculptură
Şi restul în ordinea următoare.”

În vreme ce Il Duomo atârnă-n miniatură
De vreun gât rumenit ori la încheietura mâini.

Traducere de Ion Caraion

Ciocnirea
nu s-a dovedit prea rea
pentru nici unul.
Roşu la faţă, s-a repezit
spre mine şi
când colo
uite că era un
fost coleg de şcoală.
Mi-a-ntins mâna
de parcă-ar fi vândut-o
pe deasupra
barei de protecţie şi pe
deasupra grătarului, cam şifonate,
şi-a spus: Ia te uită,
să mă fi ciocnit tocmai cu tine – 
sau mai ştiu eu
ce vorbă de duh. Saule, Saule,
i-am răspuns, nu prea
te-ai schimbat.
De ce să mă fi? mormăi el.
Răspunsul meu
se pierdu în vuietul
unor furioase clacsoane
şi nu l-a auzit.
Trage la trotuar, zise,
şi lasă-l pe ţărănoi
să treacă. Da,
cu dumneata vorbesc, dom’le,
strigă el către sinistrul
motociclist în negru
aflat chiar în spatele nostru.
Punându-mi apoi braţul
său de homar pe umăr: Nu
am timp
de-amintiri, prietene.
Dă-mi un telefon într-una
din zilele acestea
ori şi mai bine
scrie-mi un poem.
Am pe cap
un congres de-artificieri
la Godsden, statul Illinois...
Luaţi aminte la-ntâlnirea noastră,
voi, preoţi,
şi voi, artişti ai cuvântului frumos!

Traducere de Ion Caraion

Acum că am îmbătrânit
Când văd un om că râde
Mă-ntreb: Cine
A fost dus de nas? Pe cine-a păcălit?

Şi când nu se poate stăpâni
Ci îi curg lacrimile pe obraz
Şi se tot bate
Pe coapse,
Încep să mă neliniştesc şi-ntreb:
Câţi? Un oraş întreg?

Iar când văd
O femeie care zâmbeşte, arătându-şi
Dinţii bine îngrijiţi
Îmi spun: plictiseală
Şi pasiune – şi observ
Dobitocia care i se adună
Pe chip.

Presupun că-ntr-o bună zi
Soarele se va întuneca
Şi fiinţele acestea
Cu ingenioasele lor invenţii
Pentru parfumarea şi-ndoparea trupurilor
Au să moară.

Până una alta, ele se-nmulţesc.
Şi celălalt eveniment
E la o depărtare de mai bine de-un miliard de ani.

Traducere de Ion Caraion

După-amiaza poticnindu-se, vezi
Înotătorul sare de pe plută,
Deschizând corolele-mproşcate ale actului său de război – 
Capetele şarpelui lovesc
Iute, iute şi tac apoi chitic.

Ieşind vezi  cum o clipă
Trestia cafenie cu bulbi minunaţi
Zace-ameninţătoare deasupra apei
În timp ce lumina şi sunetul vin aprige
Din marea germinatoare din jurul polilor
Şi i se sparg în scânteietoare cochilii pe la ureche.

El plonjează, pluteşte, se lasă la fund ca un hoţ
La fund, unde sângele său cântă-nvârstatelor umbre
Din verzişul fără miros care-l întoarnă acasă.
Fremătând şerpeşte prin magherniţele
De sub apă, cobora un ditai somnul....

Buimăcit de-amintirea pierdutelor bronhii
Pe plaja ca un craniu,
El schiţează gestul de autoabsorbire;
Cu ochii aţâţaţi observă
Soarele golindu-se în apă,
Şi ultimul val ce se prăvale ştrengar
Spre-a se arunca băieţeşte pe nisipul de marmoră.

Traducere de Ion Caraion

Fariseul ăsta
nu află-n virtute
nici o bucurie,
e virtuos
fiindcă ne poate
prin aceasta osândi;
în alte-mprejurări
s-ar deda viciului
aşa cum azi
face caz de biata-i
virtute şi vrea
ce vrea orişicare: să fie scârbos
având conştiinţa-mpăcată.

Traducere de Ion Caraion

Când mi-am sorbit din pletele tale
Clipa de aur
Pletele tale s-au făcut negre ca pana corbului.

Când sorbit-am din ochiul tău
Clipa de aur
Ochiul tău rămas-a pustiu de lumini.

Plete negre şi ochiu pustiu de lumini
Când ai de gând să mori, vrăjitoareo?

Traducere de Ion Caraion

Am stat să mă uit
cum ies, furişându-se, 
                                    din
murdăria electrolux,
fărâme de viaţă
proiectate-n vârtej
dintr-un vid – 
dintr-o maşină de fabricat timp
deasupra podişurilor
şi-a craterelor,

ţăndări de energie
stropi negri de hotărâre
- irezistibili!
ridicau
ascunse capcane
şi le-azvârleau în lături

deschideau
înşelătoare uşi
în pantele munţilor

se cumpănau
pe ofilite stânci
parcă-ar fi aşteptat
să-nceapă Timpul:
renchegându-şi intuiţiile
îşi potriveau
în zgrunţuroasele boabe de nisip
mici coifuri cenuşii

apoi sondau terenul
şi ferindu-se, coborau, fără
obişnuita-le siguranţă,

de pe lustruitele trupuri
de parcă-ar fi vrut
s-audă mai bine,
îşi scuturau scama covoarelor 
                     şi zăngănind
ca războinicii africani
la marginea
foilor ziarului
le luceau
trupurile scăpărătoare
ca nişte limuzine
magnetizate dosare
în aşteptarea
semnalelor.

Traducere de Ion Caraion