Liniștea te-nsoțea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.
Simțeam că pot adormi, visând stele locuite.
Și, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foșnitoare,
aș fi putut împinge nopțile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Și numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt și că ești.
Sprijineam pe țârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în cești.
Și când sfârșeam cuvintele, inventam altele.
Și când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
și când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci își revărsa
meandrele pierdutelor candori.
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964
|
