Dan Botta - Lethe

E-o apă atât de lină
Şi-atât de tristă este
În palida sticlire
A stelelor aceste.

O apă fără unde,
Adâncă şi amară,
Pe care se oglindă
Lacteea Cale rară.

Şi râul se desparte
În braţe de ether,
Oglindă de departe
A Căii de pe cer.

Şi selele adânci
Şi chipul lor himeric
Curg veşnice prin lunci
Albastre de-ntuneric.

În pace luminând
Trec apele sihastre,
Cu dorurile noastre
Se duc etern plângând.

Las’ mantia ta lină
Pe mal, iubita mea,
O mantie mai lină
În floarea-i de lumină
Ne va înfăşura.

Şi steaua la zenit
Pe faţă ni se culce,
Doinească nesfârşit
Al apelor grai dulce.

În unde lor cea rece,
Ca cei ce-n ape pier,
În unde lor vom trece
Cu ochii înspre cer.

Şi la urechea ta
Şopti’vor mii de stele,
Încet vom luneca
Înfioraţi prin ele.

Pe când pe malul trist
Va hohoti de jale
Adâncul ametist
Al florilor din cale.

Ci vino-n apă, vin,
E nesfârşit de lină,
Pe chipu-i opalin
Tenebrele se-nclină.

Încet von rătăci
Alături tu şi eu
În apele pustii
Călătorind mereu,

Călătorind în ceaţă
În trist’ Lacteea turmă,
Cu stelele în faţă,
Cu stelele în urmă.

Ne vom topi curând
În ale apei plete,
Ne-am despleti curgând
În nesfârşitul Lethe.

Şi vom visa mereu
Acelaş alb abis
În care tu şi eu
Vom fi un singur vis.

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu