Octombrie, și para din urmă, ca de miere,
E gata să-și dea drumul, grea de must;
Țânțaru-n ultimele-i zile de plăcere
Bea cea din urmă rază, ca sângele la gust,
Ce suge-ncet verdeața de-arțar de pe poteci,
Încât copacul pare că de păienjeni moare,
Cu frunzele-i dințate ca niște lilieci,
Blând amețite-n vânt de soare.
De aer, orice moarte e dulce peste fire,
De suflul gladiolelor de-un roșu viu,
Până în somnul rândunicilor, subțire,
Se strecură tristețea luminii-ntr-un târziu,
Până în somnul șoarecilor de câmp sătui
Ultima nucă pocnetul și-l duce
Când, brună, din mantaua-i cu smalț negru-verzui
Sare-n lumină ca o piatră dulce.
Octombrie, și coșul cu fructe pe ales
Purtat de slujnica grăbită,
Grădina tulburată de propriul ei cules
S-a așezat în frunza obosită.
Și tot ce încă-n fir de păianjen se-nfioară
Întoarcă-se-n lumină bucuros,
În raza care-aruncă din ram ultima pară,
Al toamnei dulce sâmbure, pe jos.
|
