Vasile Nicolescu - Marea

Între pereţi de ceaţă şi fără de sfârşit
ca-ntr-un cavou e-nchisă, surpată în tăcere.
Prin inima-i trec umbre, cohorte de himere
din turnurile vremii ce-n gol s-au prăbuşit.

Doar pletele-i de valuri în vânturi se resfiră
şi-aruncă pescăruşii cei fără somn în slavă;
cu buze nevăzute sărută-un cer de lavă
când stele-abia născute în ochii ei respiră.

Din volumul „Parabola focului”, 1968