Mateiu Caragiale

Mi-a îngânat stăpăna: „Nu-n file-ngălbenite 
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde : de-l priveşti, 
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite, 
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti, 
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti 
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.

Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar, 
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar, 
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,

Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi”

* În mitologia greacă, muza poeziei epice şi a istoriei; 
numele său, în greceşte, înseamnă : „a glorifica”

Din goană-l săgetară trădat într-o strâmtoare 
Şi-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat, 
Crunţi vânători de zimbri urlând i-au înălţat 
O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare.

Şi trupuri răstignite, şi tigve rânjitoare, 
Şi prunci zdrobiţi, şi roabe cu sânul spintecat 
Se zbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat, 
Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare.

În purpura înfiptă pe zalele-aurite 
Cuceritorul pare, urdiilor cernite, 
Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,

Şi, ne-mpăcaţi în juru-i, cu suliţele-ntinse 
I-arată către zare pletoşii luptători
Cum ard îngenunchiate cetăţile învinse.

1907

„Rois barbares,
Sombres chasseurs d’aurochs *...”
H.  Taine**

O ! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne
Şi-ai câştigat izbânzi nenumărate ;

Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne,

Când jefuind regeştile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, 
Şi oaselor bogatele veşminte ;

O ! negre Domn, care-ai stârnit furtuna 
De năvăliri, de-ai zguduit pământul, 
Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântul, 
L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea, 
Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.

Povestea ta pierdută e-n vâltoarea, 
De ani supuşi ce vremea-a spulberat, 
Dar umbra ta le mohorăşte zarea,

Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat, 
Cuprins de flacări pe căzânde turle, 
Cu pieptul gol luptând însângerat,

Beat de măcel. Asurzitoare surle 
Cu spijele se întreceau turbate, 
Şi-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate, 
Vânând călare zimbrul şi vierul 
Şi săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerul
În zori, goniţi de aspra vijelie,
Le mai zăresc cum fug mugind de fierul

Ucigător. Zburau cu veselie 
Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge 
Răsar şi astăzi roşii flori din glie.

Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge
Pe-aceea ce pândise rânjitoare,
La sânu-i rece să te poată strânge,

Şi ai pierit, trădat într-o strâmtoare. 
Amar te-a plâns, pletoasa seminţie 
Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,

Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţi avuţie, 
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite, 
Ce desfătau posaca ta beţie.

*

Sunt seri, spre toamnă, adânci şi strălucite 
Ce, luminându-mi negura-amintirii, 
Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgirii 
Când cerul pârguit la zări cuprinde 
Purpura toată, şi toţi trandafirii,

Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi – privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinde, -

Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.

1912

* „Regi barbari, / Întunecaţi vânători de zimbri... (fr.)
** Hippolyte-Adolphe Taine  (1828 -1893), filozof,  istoric
şi critic francez, autorul unor cunoscute eseuri de 
istorie, de critică şi de filozofia artei.

Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi 
El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite ; 
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite, 
Îi curge mândrul sânge pe platoşă şiroi.

Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi, 
Şi când îşi aminteşte cum, de păgâni răpite, 
Plăpândele domniţe în lanţuri zac robite,
Şi cum tăiaţi pieriră coconii amândoi,

Pe-un mal de râpă calul şi-opreşte deodată, 
Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată, 
Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain,

Şi-ameninţând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă, 
Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin 
În valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă.

1904

În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită, 
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, 
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat, 
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.

Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat – 
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat 
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.

Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul 
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul 
Purces-a să înfrunte păgânele urdii ;

Din şea îl prăbuşiră hangerele haine -
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.

1904

„Tăiat-au de Rusalii pre jupan..."

Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire 
Boierul... Mult bătrân e : dinţi nu mai are-n gură, 
Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură, 
Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.

E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire, 
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură, 
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură, 
Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.

De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul, 
De bogăţii e putred şi-l blastămă norodul, 
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.

Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie 
Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie 
Îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.

„Bea voios şi ospăta...”

El de măriri deşerte, de faimă, nu visează, 
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin. 
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin, 
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.

Dar armele iubeşte şi caii, des vânează, 
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin, 
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin, 
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.

Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată ;

Şi dacă cronicarii uitării-1 hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată.
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.

1909

Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie 
În care raza zilei se cerne tainic, lin, 
Departe de orice zgomot, ferit de ochi străin, 
Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.

An după an înşiră, domnie cu domnie, 
Rănit de soartă însă, de părtinire plin, 
El pana-nverşunată îşi moaie în venin, 
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie

Acel veac de restrişte cu sângerânde zări. 
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări, 
Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri

Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când 
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând, 
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.

1910

Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită, 
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat, 
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat 
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.

Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită 
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat, 
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat, 
Să ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.

De jale şi de groază cumplit semănător, 
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,

Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar 
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire 
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar ?

1913

În trândavă-aromeală stă tolănit greceşte
Urmaşul lor. Urât e, bondoc, şaşiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii şi işlic.
În puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte.

Şi gura-i strâmbă numai măscări bolboroseşte. 
E putred, deşi tânăr : sărmanu-a fost de mic 
Crescut pe  mâini străine. El joacă din buric, 
Înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte.

Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă, 
Să-ncalece i-e frică, pe braţe-l duc la butcă ; 
Dar, el, ce os de Domn e şi viţă de-Împărat,

Ades, făr' să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul,
Şi când în faţa morţii odată s-a aflat,
În trântorul becisnic s-a deşteptat boierul.

1910

	Astăzi, după atâţia ani, îmi pare că-l mai aud. Vorbea măsurat şi rar, împrumutând
 spuselor cât de neînsemnate farmecul glasului său grav şi cald pe care ştia să-l mlădieze
 şi să-l învăluie, să-l urce sau să-l coboare cu o fericită măiestrie. L-am însoţit ascultându-l
 cu o plăcere crescândă în umbra acelei seri aproape mistice căreia el îi resfrângea în ochi
 albastrul adânc şi în întreagă făptura sa liniştea nesfârşită, nu m-am săturat să-l ascult
 toată noaptea. Dar, pentru câte avea de povestit, o singură noapte nu era de ajuns aşa că,
 despărţindu-ne, spre dimineaţă, am luat întâlnire pentru seara următoare când s-a petrecut
 la fel, şi apoi iarăşi şi rar, fără întrerupere, în şir, aproape trei luni...

	...din rarele plăcute ale vieţii mele. Cu cât scădea ziua, ne întâlneam mai devreme,
 ne despărţeam mai târziu. Să nu mai fi fost zi deloc ca să fi rămas mereu împreună, rău
 nu mi-ar fi părut; cu dânsul nu mi s-ar fi urât o veşnicie. Nimic mai monoton totuşi ca
 felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam până spre miezul nopţii la vorbă pe care
 o urmam la aer liber, cutreierând, calmi peripateticieni, uliţe pustii prin mahalale
 necunoscute unde ne rătăceam adesea, uitam că ne aflăm în Bucureşti. Uneori, la loc
 deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos către
 toamnă şi căruia-i cunoştea toate stelele. Când era vreme rea, mergeam la el acasă.
	Locuia pe liniştita stradă a Modei, la catul al doilea al unei clădiri ce aparţinea
 regelui Carol, la o franţuzoaică bătrână care-i închiriase două încăperi, bogat mobilate, în
 gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în faţă şi o odaie de dormit în fund,
 despărţite printr-un geamlâc înalt. La belşugul de abanos şi de mahon, de mătăsării, de
 catifele şi de oglinzi – acestea de toată frumuseţea, fără ramă şi cât peretele – iubirea de
 flori a chiriaşului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri şi de
 tiparoase ce, împreună cu lumânările pe cari le găseam aprinse, în cele două candelabre
 de argint cu câte cinci ramuri, oricând am fi venit, puneau locuinţei pecetea unui lux ales,
 alcătuind oaspelui meu un cadru în aşa armonie cu fiinţa sa că, în amintirea mea, dintr-însul
 nu-l pot desprinde. 

	Dar încântarea începuse: omul vorbea...

	Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din
 literatura tuturor popoarelor. Stăpân pe meşteşugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu
 uşurinţă mijlocul de a însemna, şi încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, până şi
 cele mai alunecoase şi mai nehotărâte înfăţişări ale firii, ale vremii, ale depărtării, aşa că
 amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în
 închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea.
 Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trâmba de vedenii.

	Străjuiau pe înalţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de
 veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în paragina grădinilor unde
 zeităţi de piatră, în veşmânt de muşchi, privesc zămbind cum vântul toamnei spulberă
 troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline
 se revărsa peste vechi orăşele adormite; pâlpâiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini
 poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzând deasupra-le ceaţa cu un pojar. De
 funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede: la zare neaua piscurilor sângera în
 amurg. Şi plecam să cunoaştem ameţeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră
 înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecaţi de şoapta pâraielor resfirate sub ferigi,
 urcam, beţi de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costişe pleşuve
 şi dâmburi încomate de codri stufoşi, văile se aşterneau de-a lungul albiei şerpuite a
 râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălţa ca o
 rugăciune. În pacea singurătăţii nemărginite priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra
 negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simţeam mai aproape de stele. Dar curând începea să
 viscolească şi să geruie şi coboram către miazăzi, în ţinuturile cu dulci nume unde
 toamna lâncezeşte până în primăvară, unde totul, suferinţa, moartea chiar, înveşmântă
 chipul voluptăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor
 triste ce oglindă albe turle între funebrii chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne
 închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreieram uliţele în clină şi
 pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capodopere auguste, ne pătrundeam
 de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între
 ţărmurile lăudate ale mărilor elene şi latine; stâlpii capiştii în ruină răsăreau din crângul
 de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu
 neguţători armeni şi jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate
 unde jucau femei din buric. Ne ameţea forfoteala pestriţă din schelele scăldate în soare cu
 legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turceşti, albul răsfăţ
 al oraşelor răsăritene tolănite ca nişte cadâne la umbra cedrilor trufaşi, lăsam să ne fure
 vraja albastră a Mediteranei până când copleşiţi de toropeala cerului său de smalţ şi
 înnăbuşiţi de vântul Libiei, ieşeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu
 lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârşită desfătare. Razele piezişe dăureau viu
 burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului şi erau, la fel niciodată,
 împurpurări grele în asfinţit, apoase străvezimi viorii şi sure în serile lungi de vară,
 feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeţilor de gheţari. Ne înturnam apoi spre
 tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe
 urma „vănătorilor de orchidee”, în verdea întunecime a selbelor amazonului scăpărând de
 zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai
 pierdute pe întinsul oceanului paşnic unde, sub constelaţii noi, încrucişam îndelung, ne
 îndrumam spre ţările mirodeniilor, spre leagănul civilizaţiilor străvechi, sărbătoream
 ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopţilor chinezeşti şi indiene,
 ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fiebinte alinta lin clopoţeii arginitii
 ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne
 părea acum atât de pipernicit şi de şters. Şi purcedeam mereu, în căutare de zări mai
 adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai măreţe; mulţumire nu
 mai aflam decât atunci când frumuseţea sau ciudăţenia făcea să ne credem pe tărâmul
 visului; oricare ar fi fost însă minunăţia datorită jucăriei firei sau trudei omeneşti, mult nu
 ne reţinea şi porneam iarăşi, străbăteam sumbre meleaguri şi râpoase singurătăţi, ocoleam
 jalea pustietăţilor sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarceam cât mai repede la mare.

	Marea...
	Lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul toartelor coastei, pirozeaua tăriei şi
 mărgăritarul norilor, florie ca o pajişte sau scânteind ca o misună de licurici, searbădă şi
 domoală sau vie, verde şi vajnică, avântându-se spumegând spre cerul căruia îi e fiică, de
 ea vorbea cu păgânească evlavie, pomenindu-i doar numele, glasul i se pogora tremurător
 ca şi cum ar fi mărturisit o taină sau îngânat o rugă. Pentru slăvirea ei, uriaşa putere în
 mişcare a rotundului, matca a tot ce viază, neîncătuşata şi neprihănita, i se părea că graiul
 omenesc nu e îndeajuns vrednic şi că înşişi poeţii cei mai cu renume încumetându-se a o
 cânta păliseră. La dânsa îi era gândul, ca într-o scoică, ea răsuna în inima lui fără sfârşit,
 într-însa, care fusese patima întregii lui vieţi, dorea să-şi afle şi mormântul...

	...tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simţeam cum ceva greu
 mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg,
 cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise şi trăia într-un aer
 închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor
 încremeneau ţepene şi, din când în când, se auzea scuturându-se cu un foşnet înnăbuşit
 câte un trandafir.

Cules din „Palatul fermecat - antologia poemului românesc în proză”, alcătuită de Mihai Zamfir, 
Editura Minerva, Bucureşti, 1981