George Magheru - Mi-e dor de poezie...

Deşi cu buzele de friguri arse 
Mi-e dor de poezie, mi-este sete 
De-acele ireale fete 
Plecate-n basme şi nereîntoarse...

Şi-n ţara milenară evadez
Cu fata-anemică din cocaină,
Îi smulg de pe palori haina haină
Şi chem din opiu un bătrân chinez.

O, ce imateriali mai sunt pereţii 
Încât lumina lunii mult prea grea 
Molozul îl desprinde. Cade-o stea 
Trezind din somnul milenar ereţii.

Tăcerea-i soră cu eternitatea 
Şi bolţile-ireale par 
Fantoma unor bolţi ştiute. Dar 
Sunt mai reale ca realitatea.

Şi stelele-obosite cad sub osii, 
Şi munca e departe, şi mi-e bine, 
Şi merg printre ororile divine. 
Chinezul spune sub mustaţa roşie:

«Orbit, Pământul nostru, de lumină 
A luat-o-odată pe un drum greşit; 
Şi-n ceţuri se înfundă fără vină 
Cu cât îşi cată drumul rătăcit.

Şi poate că de-atuncea fără glorie 
Pământul cade-n lungă ispăşire 
Şi ceea ce numim — naivi „Istorie”
E doar o lungă, lungă prăbuşire.

Dar căutarea în necunoscut
În căile ceţoase din morfină
Ne va reda în vis un drum pierdut
Şi vom întoarce globul în lumină».

Şi  fata cocainei,  fată-ecvestră, 
Spunea, purtându-mă pe-aripi de vânt: 
«Posesia cu-adevărat terestră 
Va fi la mii de mile de pământ».

Din volumul „Poezii inedite – Balade”