Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Mihail Săulescu

(1888 - 1916; biografie)

Celei așteptate
Cuiburile
Et nunc et semper
Aeternitas
Durerea lui Faust
Cei singuri
Întuneric


         

Celei așteptate

Tu ce mă faci să cânt și să visez acuma,
Eu văd că ești departe, și poate n'ai să vii...
Și cine ești, eu nu știu, cum cine sunt, nu știi;
Dar simt că ești frumoasă, că ochi albaștri ai,
Că porți ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care ești departe — și poate n'ai să vii...

... Și cine știe? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îți dete viață, și doar în el trăești,
Tu, care azi nu ești — 
Și poate nici odată aevea n'ai să fii...

Dar eu visez — și visul aripile-și întinde,
Dar eu visez — și visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu ești astăzi, și poate n'ai să fii
Ori ești, — dar prea departe, și pururi n'ai să vii.

Din volumul „Departe”
La inceputul paginii

         

Cuiburile

Și când se vor întoarce cocoarele plecate,
- Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,
Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,
Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?

O! cine știe, poate de-atâtea vremuri grele
Nimic la primăvară n'o rămânea din ele,
Din cuiburile calde, ce le doreau sburând, 
Cocoarele venite de peste mări și țări 
Și-aduse de departe de-al lor nostalgic gând 
În legănarea dulce a veșnicei sperări. 
Și n'or găsi nimica din ce-au lăsat odată,
- Și vor găsi atâta: speranța spulberată...

S'or apuca atuncea să le clădească iară, 
Pe vechile lor locuri din fiecare vară, 
Și fără să le pese că altă iarnă, poate, 
Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!
- Căci ele or să vină mereu, din depărtări,
În piept cu-aceleași doruri, cu-aceleași dulci sperări,
Că într'un timp, odată, puterea vor afla 
Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea.

Din volumul „Departe”
La inceputul paginii

         

Et nunc et semper

Și cei ce plâng ca și acei ce râd 
O luptă duc amară,
- Năuntrul lor e-aceeaș tragedie,
Aceeaș iarnă tristă și pustie, 
Aceeaș primăvară.

Pe orice față-o lacrimă de pică,
Un zâmbet de răsare,
În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
Ori raza bucuriei de străbate
E 'n toți ceva ce ochilor n'apare.

- Porniți pribegi, călătorim, purtând,
Ca să le pierdem toate,
Comori de visuri, de speranțe sfinte; 
Și 'ndeplinirea veșnic e 'nainte 
Și veșnic nu se poate!...

... Pe-acei ce plâng ca și pe-acei ce râd,
Pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
Ce rază pribegită dela soare
E cruda lor stăpână?...

Pe toți îi cheamă 'n depărtare dorul 
De ce e nou, de ce-i necunoscut; 
Pe cel ce vine să pornească mâne, 
Pe cel ce 'n urma rândului rămâne, 
Pe cel ce s'a pierdut...

Din volumul „Departe”
La inceputul paginii

         

Aeternitas

Un car cu boi, un popă, coșciugul, o bătrână 
Și seara ce coboară, pe toate 'ncet stăpână — 
Cum soarele se lasă, îngălbenit și pal, 
Privind în urmă lumea din coama unui deal.

Atât... E tot ce poate să 'nsemne-o îngropare! 
Pe nas îngână popa o rugăciune, — arare. 
Bătrâna plânge 'n poală și boii merg la pas, 
Încet, cu gândul poate c'aproape-s de popas...

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale, 
Și nu-i de plâns nimica, și nu-i nimic de jale, 
Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coșciug — 
Trag boii 'n jug nainte, așa cum trag la jug...

Și soarele se lasă domol în asfințit 
Așa, ca 'ntotdeauna când ziua-i pe sfârșit... 
Trei plopi înalți deoparte, la margine de drum, 
Și 'ntind în lături umbra... Pe miriște e fum...

Doar popa dacă 'ngână o rugăciune 'n gând, 
Bătrâna dacă plânge oftând din când în când, 
Pricepi că 'n lumea asta tot e prilej de dor, 
Deși în fire toate-și urmează cursul lor...

Din volumul „Departe”
La inceputul paginii

         

Durerea lui Faust

« Știu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu știu nimic din câte ar trebui să știu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu, 
Și mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o știe,
Dece le face veșnic spre țărmuri ca să vie, 
Dece le face veșnic să spumege în soare, 
De-apururi neoprite și veșnic călătoare !... 
Ce știu acum, nu este cu-adevărat ce știu? 
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu — 
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră, 
În valurile care frământă marea-albastră, 
În Firea necuprinsă, cu mii și mii de forme, 
Tot ce e sub puterea acestei vieți enorme, — 
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi, 
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârși ?...

Și toată lumea asta enigmă poate n'are; 
Ci este-așa cum este — nemărginită, mare, 
Iar tu, o! biete suflet, tu ești atât de mic, 
Că nu pot ști nimic, — 
Că tot ce știi și câte vei ști de-aci 'nainte — 
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine, 
A veșnicei iluzii, a veșnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ține
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească fața de moarte dătătoare?
O ! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre țărmuri neștiute, spre ne 'nțeles mereu?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu?

«Ah! tot ce știu, din câte aș vrea să știu acum, 
« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum  
- Așa mi-am zis odată, întâi când am pornit, 
Și azi... acelaș lucru, o ! ce-am descoperit ?...

« Că adevărul este departe, tot departe, 
Că sufletul meu este iluziilor rob; — 
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deșarte, 
Comorile lui Iob...

« Și mă gândesc că toate menite sunt uitării, 
Și mă gândesc că toate ursite sunt să treacă, 
Precum un val se pierde în infinitul mării, 
Și 'n alte valuri repezi, în fund de zări se 'nneacă.

Și mă gândesc că toate menite sunt să moară... 
Și iată chiar și visul ce încă n'am clădit, 
Și el acuma moare, îl simt, îl văd cum sboară, — 
Și-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.

« Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută dela stele,
O floare scuturată din alte primăveri...

« Nimic nu-i veșnic, iată, doar trecerea spre moarte
Ușoară, fără știre, — e singurul etern.
Și peste-atâtea visuri și sbuciumări deșarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s'aștern...

« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună; 
De unde vin și unde pornesc așa curând? 
Mereu, mereu, într'una, acelaș glas răsună — 
Și drumurile nopții cu toate iau sburând.

Eu le ascult! și sborul lor pare-o simfonie, 
Un cântec pân' acuma, nescris de-un muzicant, 
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie; 
Și eu conduc concertul ! — și plânge un neant!...

« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s'o stăpânesc? 
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit; 
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc! 
Și cu un strop de rouă să fiu eu mulțumit, 
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare 
Când înainte fuge talazul de pe mare ? »

                    *
                   * *

Așa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea; 
Și mare părea Faust, părea că toată Firea, 
Descoperind secretu-i, c'un deget doar o ține — 
Și-o 'ntoarce, și-o sucește, râzând de toate 'n sine.

...Și-a râs și el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lâng' un talaz de mare; —
Și-a râs și de durerea-i că nu va ști nimic,
Că 'n urmă-i și nainte-i e veșnicul pustiu:

«Acesta-i adevărul, că n'am să pot să-l știu!».

Din volumul „Departe”
La inceputul paginii

         

Cei singuri

Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toți acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat
Sunt toți acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg și nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogății necunoscute —
În alte lumi setoși să le strămute...

Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînțeles —
Dar pentru ce, mergând o viață 'ntreagă,
Ei totuș n'au putut să înțeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, și îi aștepți să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Și 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul orașelor trăiesc! 
Și-orașele, cât sunt de frământate. 
Ei trec ca niște răzlețiți prin ele, 
- Fantastice corăbii ne 'nfrânate, 
Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe ulițe cu fabrici zgomotoase,
Prin piețele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu știe nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neașteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea...

Din volumul „Viața”
La inceputul paginii

         

Întuneric

Cât de 'ntuneric este în serile de toamnă 
Și străzile sunt triste, tăcute și pustii, 
Iar fiecare clipă în suflet își înseamnă 
Cărarea unei grele și vagi melancolii...

Un vis țesut în vară se stinge 'n toamna tristă 
Și inima-i bolnavă și sufletul e gol... 
Departe, zdrențuită, se flutură-o batistă, 
Cum trece singuratec, neliniștit, un stol...

Și ție ți se pare că pleacă dela tine
Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte țări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
Și toamna asta tristă te-apasă tot mai greu...

Și ție ți se pare că duc cu ele vară,
Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot, 
Aceste călătoare tăcute ce se luară 
Cu dorul lor de ducă, și-a se opri nu pot...

Și ție ți se pare că n'o să mai revie 
Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut, 
Nici visul care nu e — și 'n camera pustie 
Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut...

De te deșteaptă-o clipă un pas pela fereastră, 
Ridici cu teamă capul, te uiți și nici nu știi 
În suflet când coboară, c'un dor de zare-albastră, 
Refrenul unei triste și vagi melancolii...

Din volumul „Varia”

Texte culese din Mihail Săulescu, „Opere”, 
Fundația Regală pentru Literatură și Artă,
București, 1947
La inceputul paginii