Andrei Mureşanu - Mintea

Te măresc fiinţă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare, 
Pentru tot ce dreapta-ţi sântă a făcut, 
De la om şi feară, până l-acea floare, 
Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte, 
Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor, 
Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte, 
De când văd lumina, şi până când mor!

Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri 
De leu şi de tigru, care varsă sânge, 
De foc şi de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge 
Cursele duşmane, verunde vor fi.

Ea departă ceaţa de la ochiul meu, 
Ca să nu amestec credinţa deşartă
Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu 
Care o propuse simplu fără ceartă 
Ca la fraţi din fire, însuşi fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc 
Soarelui şi lunei, stelelor pompoase, 
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morţii glorioase 
A plântat în lume spirit creştinesc.

În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi 
Să revarsă umbră în loc de lumină, 
Ură-n loc de pace între fii şi fraţi
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.

Te măresc fiinţă fără de finit 
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă, 
Carea greu mă mustră de-am păcătuit, 
Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,
De-am făcut dreptate celui asuprit!