Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Mircea Ivănescu

(1931 - 2011)

dar sunt și amintiri adevărate
miopie
conversație mondenă
poezia e altceva?
frunze
despre moarte ca revedere
palide stele
întuneric
ha-ha
parabolă
de-a baba oarba


         

dar sunt și amintiri adevărate

Și eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – și se rostogolise de-a dura
pe jos. am șters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi – 
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe – 
și mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. și asta poate fi falsă.)
și eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în brațe – (și mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai știu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-și
drumul). și parcă nu e tot una?

Din volumul „Versuri”, 1968

La inceputul paginii

         

miopie

seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
însăși suzana, și-mi povestea cum fuge un bărbat
cu ochii rotunzi, bulbucați, după mine – să însemne
asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot 
repede lentilele de pe nas și suflu în ele
s-alung ispitele) dar mai pe urmă – 
spunea suzana (povestește ea mai departe),
se face o cotitură și scapi – de asta mi-e frică și mie,
adaugă ea gânditoare. văzută fără ochelari
fața ei este ca o părere – mă gândesc că am scris de demult 
că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă 
a unui nebun care vrea să se prindă
pe el însuși – și e întotdeauna câte o cotitură.
pe urmă îmi pun ochelarii și totul reintră în normal.

Din volumul „Versuri”, 1968

La inceputul paginii

         

conversație mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniștit, să-i spun – „rochia ta”
(dar nu-i priveam fața, nu o vedeam) – „abia
acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dure

ale alcoolului îmi zgâriau fața, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) „ai o rochie
violetă”, îi spuneam surprins. (și e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mă târăsc către ea – aș fi putut să-i spun,
dar mințeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
și mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc fața acum,

am să înțeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. și mi-am ridicat ochii spre fața ei nemișcată.

Din volumul „Versuri”, 1968

La inceputul paginii

         

poezia e altceva?

nu trebuie să povestești în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineața, și așezându-se pe pat
aștepta să i se liniștească respirația, cu fața în mâini – 
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fața oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă fața ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca și cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineți cu lumina cenușie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – așa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică 
tot eu să vorbesc despre fața ei înecându-se, căutându-și
respirația? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc 
despre fața ei, despre mișcările încetinite prin straturi
de remușcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
și ea – adevărata ei ființă atunci?

Din volumul „Versuri”, 1968

La inceputul paginii

         

frunze

aș vrea să mă așez pe marginea trotuarului,
să aștept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu știam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar așezat
pe stradă cu capul în mâini?
și lumina, care se spulberă pe obiecte,
și obiectele se fac frunze,
și se fac frunze.

Din volumul „Versuri”, 1968

frunze uscate
La inceputul paginii

         

despre moarte ca revedere

1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închiși – și te leagănă – 
și la început e un somn, și pe urmă o uitare –
și pe urmă timpul își pierde orice înțeles,
este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși
cu un singur ecou – și acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – și pe urmă lumina
își pierde orice înțeles – și pe urmă tăcerea
își lasă deoparte înțelesul – și suspendat
în ceva care nu mai are vreun înțeles – și nimic pe urmă, nici
descărnarea de înțelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul neființei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totuși – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne își deschide 
ochii deodată – (și ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va mușca ochii, și nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea 
luând chipul unei ființe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – și oricât de repede
și-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-și acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfățișarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic – 
a fost ceea ce se privește pentru întâia dată 
și fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, și le coboară în cearcăne, și ochii măriți
nu mai aud răspunsul, și caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, așa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, și apoi respiri – 
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obișnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu – 
chiar și nemișcare. și chiar
și întunericul care se lasă – și înconjoară totul.
și, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, și bucuria, și pierderea oarbă a contururilor
și care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – și ochii să vadă
și trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se așează pe față
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
și pe urmă când, în sfârșit, chipul se oprește, și nemișcat
așteaptă acum veșnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înșine când privim nemișcarea aceasta, ne fugărește
până când ne auzim chinuiți respirând, spaima aceasta 
o mai bântuie pe ființa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
și cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puțin încă un timp,
câtă vreme ți-e frică privindu-i pe cei care au murit.
și poate că așa e mai bine. se moare greu. nemișcarea, 
tăcerea, lumina gălbuie și spaima – 
ochii închiși, adânciți, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
și în cei care sunt încă vii și privesc. și moartea, în cei vii,
nu mai e nemișcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e și frică și flacără scurtă – mată, gălbuie – și oarbă
așezare de vorbe.

Din volumul „Versuri”, 1968

La inceputul paginii

         

palide stele

acum foarte mulți ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mișcări liniștite – el o însoțea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg
încât, în plin oraș, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. și dacă ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută.
câțiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o ființă reală – și care, tocmai,
murise de cancer. eu stiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred 
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineață cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte și cenușii – 
și eu trec prin fața intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viață, i-a sărutat mâna. el a murit 
foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu.
și eu merg acuma pe strada aceasta.

Din volumul „Versuri”, 1968

La inceputul paginii

         

întuneric

într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
și când am ieșit din casa unde așteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe șosea – 
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.
după câțiva pași, ea și-a scos sandalele – și a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al șoselei.
ploua foarte tare – ne țineam de mână – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios – 
dar fugeam ținând-o de braț. și doar mai târziu,
când a fulgerat și s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut 
că trecusem cu mult de curtea noastră.


La inceputul paginii

         

ha-ha

ce mult a trecut de când puteam spune, cu adevăr, 
că sunt bine dispus din cauză că ninge fastuos
afară, în curte, că știu cum ninge pe străzile largi (și osos
să-mi sune în vremea asta în urechile minții, în răspăr,

foșnetul de gândiri și sentimentalisme, așezate
frumos, să facă un înțeles, poate meșteșugit).
mult a trecut. acuma nu mai este nici o minunată
amintire despre după-amiezile cu ninsoarea-nmiit

acoperindu-mă, să mă împingă tot mai departe,
la care să mă întorc. vremea pe mine acum
nu mă mai poate schimba. e ca o moarte,

de fapt. pot să privesc pe fereastră – și nu-mi 
mai vine să-mi amintesc de nimic. e o vreme
fără urmare – în care nici nu mai am de ce mă teme.

Din volumul „Alte versuri” (1972)

La inceputul paginii

         

parabolă

și totuși îmi amintesc – într-o dimineață ca asta de acum
am fost într-un oraș până atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – și acolo, în fum

de iarnă cu cețuri nedeslușite, am stat în picioare
la o masă înaltă, și mi-am făcut socotelile sufletești. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă și o mare,

din totdeauna știută, zădărnicie. îmi spuneam, 
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte, cu oameni străini, care nici

nu mă iau în seamă – și, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie așa.
ea însăși, chiar dacă acuma fiind, e ca și cum nici n-ar exista.

Din „versuri vechi, nouă”

La inceputul paginii

         

de-a baba oarba

întunericul, Doamne, întunericul pe ochii larg
deschiși, care ar trebui să vadă, și care
ar trebui să răsfrângă ceea ce este în jur, adevărat,
fals. – și cu mâinile întinse. beznă.
adică nimic. mergând cu mâinile întinse
într-un gol, unde nu există mișcare. – doar că
să-ți lași bezna aceasta pe față – nimicul
așteptând, veșted, în jur – și mergi.
fără să mergi, fără să mergi – un timp care nu mai e timp.
și la urmă, cineva aprinde lumina. a fost numai o glumă.
în jurul tău sunt obiectele la fel de adevărate,
și ochii văd acum – și mâinile, le-ai putea
întinde, să atingi unul sau altul din lucrurile
din jurul tău.

Din „Alte versuri” (1972)

Texte culese din Mircea Ivănescu „versuri poeme poesii altele aceleași vechi nouă”,
antologie alcătuită de Matei Călinescu, Editura Polirom, București, 2003
La inceputul paginii