Vasile Nicolescu - Naşterea cântecului

Ca marmora ce-o scaldă veacuri marea
cu dalta undei rotunjindu-i chipul,
tot şlefuind-o-ncet, în tremurarea 
pe care-n ţărmi o simte doar nisipul,
încât vibrează în lumina vie
cu-o-naltă, suverană armonie,- 
aşa cântarea lui ce prinse zborul
din tinda casei în amurg cernită,
primi din cântul ce-ngâna păstorul
durerea noastră-n doină-năbuşită;
primi din glasul tainic de talangă
tristeţea mută-a oboselii-n cale,
când apăsat de-a norilor falangă
pălmaşu-şi plimbă uitătura-n vale;
primi şi jalea-n buciume nestinsă,
amarul lor sorbi cu-nfiorare,
mocnitul viers al coaselor aprinse 
chemând iobagii-n nopţi răzbunătoare;
din cornii vii ai vechilor balade
desprinse ritm de vifore şi lupte;
stejari pletoşi cu fulgere şi spade,
răzeşii-i dau mânia să le-asculte.
Şi-ntr-o adâncă, vie răsucire,
topindu-le în sufletu-i ce cântă,
sui-n lumină zveltele potire,
statui vibrând cu flacără răsfrântă
în care-auzi cum ţara toată cântă!

Din volumul „Enescu suită lirică”, 1959