Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Nicolae Țațomir

(1914 - 1996; biografie)

Tremurând de frumusețe...
Terra
Strada Motanul pescar
Străzile din Bruges
Aselenizare
Orchestra mută
Scafandrierii
Cuvântul


         

Tremurând de frumusețe...

Pân-a nu-nvăța să caut
Te credeam ascunsă-n flaut,
Ori înaltă și subțire
După struna unei lire.
Mi te bănuiam ascunsă
Sub o floare, sub o frunză;
Ghemuită sub mireasmă
Ca un vis, ca o fantasmă;
Transparentă ca o boare
Lângă fiece culoare...
M-așteptai, iubita mea,
Lângă lacul fără stea;
La răspântia de drumuri
Fără cântec și parfumuri;
Lângă cele pământești
Numai tu așa cum ești
Fără vis, fără tristețe,
Tremurând de frumusețe.

La inceputul paginii

         

Terra

Ulcior de lut cu două toarte:
Viață una, alta moarte.
Un pas spre orgile furtunii,
Alt pas spre harfa albă-a lunii.
Când pe-al Odettei braț, o clipă,
Când pe-al Odilliei aripă...

Sub zmălțuitele lui patrii
Ulciorul ne așteaptă-n atrii
Să-l așezăm gospodărește
Pe mesele cu grâu și pește,
Cu apă vie, nu cu Lethe,
Stingându-ne eterna sete.

La malul amintirii bune
Vraja Odilliei apune.
Ulciorul gol cu două toarte
Plutește spre izvor, departe,
Acolo unde îl așteaptă
Odetta blândă și-nțeleaptă.

La inceputul paginii

         

Strada Motanul pescar

Când vântu-și sună-n toamnă metalicul său ștreang
Și limba frunzei roșii pe ramul mort tresare,
În poala amintirii, ca un motan, îmi sare
Străvechea ulicioară cu-acustică de gang.

Ca un canal cu-o dungă albastră de ulei
Pe fundul cărui curge cotidianul freamăt,
Sonora stradă-ngustă se-nfundă ca un geamăt
În liniștea fluidă a Senei, lângă chei.

Fereste, față-n față-și amestecă tăcut
Răsufletul fierbinte și intim ca-n taverne -
Și niciodată luna nu se cufundă-n perne.
Nici soarele nu intră vreodată-n așternut.

Sub felinarul roșu, șerpi repezi de pafrum
Se-ncolăcesc pe umeri, pe sâni și gâturi albe,
Pe-al căror fildeș sună arginții strânși în salbe,
Sclipind prin matitatea perdelelor de fum.

De-obsesia aceasta nu pot scăpa decât
Sfărmându-i amintirii coloanele de templu
Și – dezvelindu-i cerul – azurul să-i contemplu,
Dator să-i smulg candoarea din marele urât.

Paris, Rue du Chat qui pêche, 1961

La inceputul paginii

         

Străzile din Bruges

Dorm goticele umbre pe recele bazalt
Lucios ca solzii, vânăt ca plumburile grele,
Când peste burgul sumbru se tolănește-nalt
Zig-zagul de-mpietrite triunghiuri isoscele.

Pe uliți fără bronhii de fragede livezi
Tac tâmplă lângă  tâmplă medivale case.
Clipind din policrome ferestre în amiezi
Și ațipind în lenea amurgurilor joase.

Lagune-adânci își mișcă tentaculul fluid
Lent ruginind zăvoare și înverzind pereții
Și poduri gri de piatră arcadele-și închid
Sub pâcla viloletă a nordicei Veneții.

Nici o lumină albă nu pâlpâie-n granit
Decât în geometria cu galaxii de stele
Din albele dantele țesute ca un mit,
Din veșnicul miracol al albelor dantele.

Și străzile de piatră se smulg din noaptea lor
Oprindu-se cumplite la fiece fereastră
S-asculte cum se naște lumina din fior
Și frumusețea albă din liniștea măiastră.

Și când răsar din umbră înzăpeziți atoli,
Străvechiul burg tresare la magicul andante
Al degetelor albe ca niște dulci bemoli
Pe portativul zilei și-al vieții trepidante.

Trec meșterii în piatră pe străzile-n amurg
Să urce geometria luminii pe frontoane
Și străzile de piatră din împietritul burg
Gonesc mai îmblânzite și parcă mai umane.

Bruges, Belgia, 1964

La inceputul paginii

         

Aselenizare

În zodia de èpos astronàut
O liră-a lunii în zadar mai caut.
Va mai sclipi Elada vechea-a lunii
În mările tăcerii și furtunii?
Se vor mai naște-n selenara vatră
Orfeu din cântec, Fidias din piatră,
Beethoven din minunea-nsingurării?
Ori Eminescu din hipnoza mării?
Atâta știu: sub pasu-mi de scafandru
Cetățile ecolui spun tandru
Că în adâncul lunii dorm – tezaur -
Tandrețe, nostalgie, vis de aur,
Că un suspin dun umbra văgăunii
Inundă luna cu sonata lunii,
Iar un troheu din marmura cântării
Dă lunii sceptrul de stăpână-a mării...

La inceputul paginii

         

Orchestra mută

E flautul de ceară și tobele-s de pluș;
De pâslă-s contrabasul, viola și oboiul.
Viorile-și înfundă în catifele boiul
Când struna de mătase tresare sub arcuș.

Și totuși peste-orchestră același gesturi vii
Plutesc ondulatorii sau gotice-n fiorul
Vibrației ce-mbracă în negru dirijorul
Împuns mereu de acul baghetei argintii.

Auditoriu-n sală aplaudă floral
Din gingașe petale, cerându-i cu sfială
Orchestrei să biseze tăcerea magistrală
Executată molto vivace în final...

O, clipa-nfricoșată și grea ca plumbul, când
Aromele îmbată, culorile cresc darnic,
Iar peste strune-arcușul alunecă zădarnic
Să scoată doar un sunet din inimă și gând!

Paris, 1966

La inceputul paginii

         

Scafandrierii

Suntem scafandrierii adâncului din noi.
Cu tâmplele și ochii sub sticle și oțele,
Uitând că taina încă se-ascunde-n flori și stele,
Ne cufundăm adesea-n vertical convoi...

Visăm o nestemată cu magice puteri
Ce doarme de milenii în scoica fermecată,
Un vis rotund prin care gândirea însetată
Să simtă armonia tăcutelor tăceri.

Plutim flămânzi pe stranii, fluidice poteci,
Bând aer dintr-o ploscă ușoară cum e umbra -
Când tâmplele și ochii își ard lumina-n sumbra,
Acidulata undă a rațiunii reci.

Dezamăgiți de fata morgana din străfund,
Scafandrieri vremelnici ne ridicăm la soare
În fluviul de arome, culori și desfătare
Cu fulgerări de cântec ca păstrăvii pe prund.

Timpanele ni-s arse și mirosul închis,
Iar pe retină faur și caligraf ni-i gândul.
Susurul apei – clarul, parfumul florii – blândul,
Și curcubeul-naltul pe veci pierdute ni-s!

Odinioară pieptul puternic palpita
Îngemănat cu pulsul vieții vegetale,
Iar simțurile toate dădeau măriei-sale
Naturi un bir melodic și struna ei cânta...

Din foișorul tidvei, acum, imperial
Privim împrejurimea tăcută și vasală.
Dar unde ni-i urechea s-audă că se-nșeală
Și unde-i ochiul care să vadă sideral?

Un tril, și basmu-ncepe. Un freamăt... O, minuni
De care fruntea asta mereu se tot lovește
Asmeni unui flutur ce zboară pământește,
Beat de lumini, deasupra adâncilor genuni!

La inceputul paginii

         

Cuvântul

Nu poate fi, nu este, n-a fost decât așa:
Pe bidivii vremii săltând ușor în șa,
Parfumul și culoarea și sunetul, purtând
În clare transparențe și inimă și gând,
Sub cumpăna fântânii s-opresc ca trei haiduci
Ce-și dau binețe-n tihna străvechilor răscruci
Și bând din apa vie a ciuturii o gură
Rămân din trei un cântec și numai o făptură.

Poezii culese din "Poezia ieșeană contemporană", Casa Județeană a Creației Populare, Iași, 1968

La inceputul paginii