Andrei Mureşanu - Omul frumos

Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină, 
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină, 
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare, 
De brumă neatinsă la rumena-i coloare 
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte 
Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată 
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată, 
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte, 
Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte, 
Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare, 
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare, 
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare, 
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare, 
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate, 
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate, 
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume, 
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume, 
Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!

1849